Câţi dintre voi, în anii copilăriei, nu v-aţi jucat de-a şcoala, în care, invariabil, aţi dorit cu ardoare să fiţi în rolul celui care îi învaţă pe ceilalţi?
Nu ştiu dacă toţi care veţi citi aceste rânduri aţi dorit asta, eu însă da.
De mic copil nu mi-am dorit decât să fiu dascăl, să am în responsabilitatea mea obligaţia modelării unor copii şi să mă mândresc cu rezultatele lor prezente dar şi cu destinele lor viitoare. Să-i văd oameni şi să spun că, într-o anumită etapă a vieţii lor, am participat şi eu la formarea şi educarea lor.
La sfârșitul clasei a VII-a începusem să discut cu părinţii mei despre liceul la care voi da examen după terminarea clasei a VIII-a şi datorită acestei dorinţe aproape că am purtat un război în familie.
Tata, un îndrăgostit al cifrelor (fără a avea prea multă şcoală) visa sa devin economist aşa că aproape că-mi ordona să urmez un liceu economic şi să-i îndeplinesc, probabil, visul.
Mama avea un deosebit respect pentru lumea medicală aşa că insista să dau examen la un liceu sanitar iar apoi, dacă m-ar fi dus capul, mai departe spre meseria de medic.
Poate doar această neînţelegere între ce voia mama si ce voia tata a avut sorţi de izbândă să îmi impun dorinţa mea: liceul pedagogic.
După terminarea acestuia am profesat doi ani ca învăţătoare într-o comună pe care turiştii îndragostiţi de biserici istorice ar trebui să o știe: Râşca, judeţul Suceava. În paralel însă îmi urmăream visul de a deveni mai mult decât învăţătoare şi mă pregăteam pentru admitere la Facultatea de filosofie.
Stiţi ce înseamnă să fii învăţătoare la numai 20 ani şi să ai pe mână nişte copii de 6 ani? Înseamnă să te transformi aproape în mamă, să-i iubeşti dincolo de meserie, să zâmbeşti la ghiduşiile lor, să le îndrumi mâna amorţită de frigul din clasă ca să facă bastonaşe şi cercuri şi să le încălzeşti palmele atunci când acestea erau deja îngheţate. Iar mulţumirea? Ce poate fi mai frumos decât să vezi în fiecare dimineaţă copiii cu braţe de flori de câmp aduse cu atâta dragoste încât nu puteai să le primeşti decât cu o lacrimă în colţul ochiului! Să auzi rugămintea (atunci când i-ai anunţat că la anul nu o să mai fii învăţătoarea lor că ai intrat la facultate) să rămâi că "nici o facultate nu vă poate iubi mai mult decât noi"!
Da, am plecat din meseria de învăţătoare cu lacrimi în ochi de dragul acelor mici ghemotoace de oameni care îmi dăruiau dragostea lor fără rezerve şi fără să ceară nimic la schimb.
Voiam însă să îmi duc visul mai departe. Acela de a fi profesor şi, în forul meu interior, de a descoperi alte şi alte teorii filosofice, mai ceva decât Platon, Aristotel, Kant sau Albert Camus.
Dincolo de dezamăgirea - la sfârşitul facultăţii - de a preda istorie şi nu filosofie, de a preda Congresele şi plenarele PCR, copiii pe care i-am învăţat şi i-am educat de-a lungul a 10 ani cât am fost profesor mi-au fost la fel de dragi. Timpul şterge asperităţile şi lasă loc memoriei să ţină minte doar amintirile plăcute. Iar amintirile plăcute ca dascăl includ întotdeauna copiii.
A trebuit însă să o iau de la capăt. Să renunţ la visul meu din copilărie de a fi dascăl şi să încep o altă facultate. Pentru că vremurile nu-ţi permiteau să te stabileşti în marile oraşe, pentru că banii unui profesor erau puţini iar necesităţile celor doi copii (de data asta cărora chiar le eram mamă) deveneau din ce în ce mai mari.
Dincolo de noua meserie pe care mi-am ales-o şi pe care o iubesc (cred că, prin sfaturi juridice, mai păstrez ceva din meseria de dascăl, aceea de educare) există momente când îmi doresc cu ardoare să mai predau o oră în faţa unor elevi, să mai ţin o oră de dirigenţie.
Şi mă doare că meseria de dascăl a ajuns să fie atât de denigrată şi atât de puţin căutată de tineri. Nu-mi pot explica de ce dascălii nu sunt respectaţi în societatea noastră pentru ceea ce fac: construiesc OAMENI pentru generaţiile următoare.
Meseria de dascăl e una care îşi regăseşte importanţa niciodată în prezent ci doar în viitor. Efectele modului cum sunt educate generaţiile de azi se vor vedea abia în viitor. Responsabilitatea unei societăţi faţă de generaţiile viitoare de oameni bine educaţi şi învăţaţi trebuie să înceapă cu respectarea dascălului şi al statutului de dascăl, respect care înseamnă încredere în rolul lui în formarea şi educarea copiilor dar şi răsplătirea dascălului pe măsura importanţei. Ori mie mi se pare că importanţa unui dascăl este la acelaşi nivel ca a unui judecător sau medic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu