Contract cu cel de sus

2003 IULIE. Fericire mare în familia mea. După o surghiunire de o lună la cabană - în pădure la mânăstirea Suzana, cu vecini doar de wekend, fără televizor, fără radio, fără mașină, doar cu un geamantan de cărți de drept și ceva uscături de mâncare, cu Riki, câinele nostru care să mă păzească, am luat examenul de notar. Toată lumea exulta de bucurie, eu că am putut dovedi că se poate intra în așa numita "castă închisă" fără să dau nimănui nici un ban așa cum circulau poveștile și că voi fi la adăpost de eventuale griji materiale (nu știam atunci :) că va veni criza imobiliară), V - soțul meu - că îmi voi profesa meseria și că voi face ceea ce-mi place, V -  băiatul meu - că îmi încălcase porunca de a nu spune nimănui de acest examen (spusese :) întregii școli și convinsese toată clasa lui să meargă la biserică și să se roage pentru mine) și pentru că acum putea sta cu fruntea sus în fața celor care îl urmase la biserica, O - fiica mea - era fericită de bucuria mea ea fiind una din cele mai mari altruiste, părinții mei fiindcă fiica lor ajunsese notar care era "cineva" în mintea lor.
La scurt timp după examen, mi-a fost foarte rău și internată de urgență mi s-a spus că am pe colon niște formațiuni precanceroase. Că e bine să nu le operez și mi s-a indicat un anume regim alimentar (alimente interzise, alimente permise).
Când auzi cuvântul canceros gândul te duce în cea mai neagră disperare. Cam așa am stat și eu cu moralul în zilele de spitalizare.
Era imposibil să mi se întâmple așa ceva, copiii mei nu aveau încă 18 ani, V era soțul meu dar nu și tatăl copiilor iar în capul meu se nășteau cele mai negre scenarii.
Așa că m-am așezat la o discuție lungă cu Dumnezeu și l-am rugat din tot sufletul să accepte un adițional la un contract pe care credeam că îl încheiasem cu el in 1991.
Da, în 1991 când tatăl copiilor ne părăsise îl rugasem fierbinte pe Domnul să mă țină în viață să pot să-i cresc pe cei doi îngeri de numai 5, respectiv 6 ani până când aceștia vor deveni maturi și capabili să se descurce singuri în viață.
Acum, în toiul febrei și al durerilor, nu ceream  decât o singura clauză în adiționalul la vechiul contract: să traiesc până când V și O ar fi împlinit 18 ani, pentru a nu lua drumul caselor de copii, tatăl lor biologic fiind indiferent total față de viata lor de când îi părăsise.
2003 -2004 a fost un an greu pentru mine.
Găteam normal pentru toată familia iar eu respectam cu strictețe regimul impus de medic ceea ce uneori părea imposibil. Îmi începusem activitatea ca notar și ca orice început îmi era frică de orice act pe care îl făceam, să fie corect, să nu fiu escrocată de hoți de imobiliare, să îmi construiesc modele proprii pentru fiecare act cât mai corecte din punct de vedere legal. Important era și că V si O trecuseră în clasa a XII-a (fuseseră dați la școală odată, unul de 6 si unul de 7 ani și ceva) și că trebuia să fiu și foarte atentă cu ei ca bacul și admiterea lor la facultate să fie un succes.
Să fii iubitoare dar în același timp severă părea un lucru foarte greu de realizat.  Doar că era o necesitate de la care nu aveam cum să abdic, acesta îmi era rolul meu de mamă.
Respectând regimul indicat, crizele de colon erau destul de rare și nu atât de severe, copiii mergeau foarte bine la școală, încât eram mulțumită de mine și de contractul  - cu adițional cu tot - pe care speram ca îl încheiasem cu Dumnezeu.
Vara lui 2004 a fost o vara de neuitat, ambii copii au luat bacul cu media peste 9,50, O a intrat la Politehnica la Automatizări și calculatoare, V la Universitate la drept. Cu medii foarte mari, la stat, la fără taxe, spun asta pentru ca ei chiar au susținut examen, nu a fost concurs de dosare.
In 19 iulie, V a împlinit și el 18 ani, O îi împlinise cu un an înainte. S-ar putea spune ca Dumnezeu îmi ascultase ruga și semnase adiționalul cerut de mine cu ceva timp înainte.
La nici o lună și jumătate de la împlinirea celor 18 ani, V - un copil pentru care existența însemna poezie, muzică (creată de el) și pictură,  a ales să plece într-o lume mai bună. Marea l-a cerut ca jertfă și nu mi l-a mai dat înapoi.
De atunci îl urăsc pe Dumnezeu.
Da, este adevărat ca în anul următor medicul care îmi observa boala a rămas mirat spre stupefiat după scârboasa analiză de colonoscopie pentru că formațiunile dispăruseră. Din punct de vedere medical, după spusele lui, așa ceva nu era posibil. Și totuși la mine a fost.
Întreb însă pe acest Dumnezeu: ce folos ca mi-a dat mai mult decât am cerut în privința sănătății mele și mi-a luat una din cele mai dragi ființe din viața mea?
Ce fel de ființă/entitate este aceasta care îți dă cu o mână iar cu cealaltă îți ia de două ori mai mult? Ce legătură avea fiul meu cu contractul pe care îl încheiasem cu Dumnezeu și care privea doar sănătatea mea?
 Celor care îmi vor spune că "necunoscute sunt caile Domnului" le voi raspunde doar că dacă acestea sunt caile, atunci nu doresc să le cunosc.
Iar lui, dacă există și dacă mă privește din înalturi îi spun că a fost crud si nedrept. Și că nu merită iubirea mea.