Reîntoarcere în timp

De multe ori, după vârsta de 50 ani îţi doreşti să se înfăptuiască o minune şi să redevii de 20  ani dar cu mintea maturităţii de acum.

Te macină gândul că reîntoarsă în vreme vei face altfel lucrurile şi nu vei mai repeta greşelile care atunci ţi se păreau normale dar care ţi-au marcat ulterioara viaţă, chiar şi-n maturitate.

Gândindu-mă- ntr-o noapte insomnică la asta, aproape că m-am imaginat din nou o puştoaică, fără riduri, cu mijlocul tras prin inel, fără grija zilei de mâine, studentă la filosofie cu doi lei în buzunar și-un zâmbet cât o avere.  Dar m-am imaginat cu mintea mea de acum.

Şi mi-am dat seama că dacă peştişorul auriu, prins într-o undiţă din întâmplare, mi-ar fi îndeplinit acea dorinţă, aş fi fost cea mai nefericită adolescentă, fără prieteni, singuratică și considerată schizofrenică de cei care nu ar fi avut cum să ştie că-n trupul meu de 20 ani ascund o minte mai mult decât dublă.

Gândeşte cum ar fi dacă cei de lângă mine ar avea 20 ani în trup şi gândire şi eu, întoarsă în timpurile tinereţii graţie unei baghete magice, aş fi printre ei de 20 ani cu trupul, de 54 ani cu mintea?

Ce sfaturi aş da eu prietenilor mei prin maturitatea gândirii şi ce hohote de râs ar trezi acestea de la adevăraţii adolescenti?

Cum să îi spui unui adolescent că nu-i benefic pentru cariera sa să stea mai mult prin discoteci şi că doar lectura şi studiul asiduu îi va aduce o împlinire profesională peste ani? Ce reprezintă pentru el expresia “împlinire profesională”? Nimic la 20 ani.

Ce-ar crede despre o adolescentă ca mine (adusă înapoi la 20 ani doar de-o dorinţă nebună-n miez de noapte) care şi-ar sfătui prietenii că orice fustă prea scurtă şi purtată-n plină iarnă aduce peste vreme reumatismul. Da, cu siguranţă singurul răspuns ar fi schizofrenia. Şi de le-aş spune că tot visul lor de-a studia filosofia spre a ajunge un nou Hegel sau de ce nu, să revoluţioneze ştiinţa înţelepciunii e deşertăciune, că vor ajunge doar să facă  o carieră mizeră de profesor într-o şcoală în care alţi adolescenţi vor fi indiferenţi faţă de teoriile lui Platon sau Kant.      

Şi dacă le-aş da sfaturi în ce priveşte iubirea şi trădarea, le-aş spune că fiecare suferinţă e doar o etapă spre maturitate? M-ar asculta ei oare? Eu zic că nu.

Spre dimineaţă am realizat ca nu poţi cere decât să fii ce eşti, în perioada pe care ţi-o oferă viaţa într-un moment al ei. Şi că orice schimbare indusă de gândul tău duce la dezechilibre care nu vor fi niciodată o rezolvare a problemelor ivite într-o anumită etapă din viaţă. Că e firesc ca fiecare generaţie să-şi trăiască vârsta cu dezamăgirile ei, cu durerile şi bucuriile ei.   

A fost clipa când am jurat că nu voi cere niciodată îndeplinirea unei asemenea dorinţe dar nici nu voi hotărî în locul copilului meu cum să-şi trăiască viaţa la 20 sau 25 ani şi după aceea. Pentru că trebuie să o trăiască aşa cum îi cere vârsta şi nu aşa cum vede un părinte cu vârstă dublă că ar trebui. Chiar dacă acesta poate să prevadă suferinţe în viaţa copilului lui, greşeli care o să-i provoace suferinţă.

Am realizat, când soarele dădea sa răsară, că rolul unui părinte nu este să ferească copilul – ajuns adolescent sau tânăr - de lucruri dureroase şi aspre care i se pot întâmpla ci rolul lui este să fie acolo, totdeauna acolo atunci când tânărul va avea nevoie de el. Atât.