Suflet de toamnă

Uneori ne zbatem în interiorul nostru să înțelegem de ce trăim într-o permanentă stare de neliniște. Ce resorturi ne împing înainte când fiecare pas înainte se transformă într-o căzătură? 
Viața ne da palme aproape în fiecare zi, ne înconvoaie în orice moment și noi, cu o lacrimă în colțul ochiului, ne scuturăm de praf, ne îndreptăm spatele și o luăm de la capăt. Permanent de la capăt. Din nou și iar de la capăt.
Doar sufletul nostru se transformă puțin câte puțin în toamnă. Până când n-o să mai știm dacă avem un suflet trist de toamnă sau o toamnă eternă în suflet.
SUFLET DE TOAMNĂ
Mi-aș spune mie însămi să tac
Sufletul meu nu mi-l cunoaște nimeni
E-o închisoare
De amintiri, de rani si de dureri.
Taci, Inima!
Te zbuciumă și plânge în tăcere 
Nu spune lumii tot ce-ascunzi în tine
Ar hohoti văzduhul
De râs strident.
În mine se vorbește despre mine-n tăcere
Și lumea mea
E-o lume doar mie cunoscută
Și dacă totuși lumea mă află
Cine sunt
Mi-aș spune mie însămi
Să tac. Căci lumea mea sunt eu.