Apocalipsă

”Rugină de frunză, de oameni, de fier și de umbră.
Un zâmbet în sânge născut dintr-un om care plânge
Morbid e normal, idee de-arid suflet pal,
Trecut în ființă-neființă, dorință, tendință...
Rămân, nu rămân - plec sau nu plec, tot regret:
Colos infinit, îl privești, înnebunești, nu mai ești!
În noapte - o noapte cu șoapte și zeci, mii de zori
Te face înfrânt și arzând să ieși din trecut și s-omori
O lume compusă din mine, din tine - din rău,
                                                    nu din bine...
Aștepți negri-adepți de lumină, morfină... te-alină!
Cel ce se naște, se naște plângând, se stinge râzând.
Dăruind o palidă floare ce de-are puțină onoare,
încearcă și moare,
Lumea îl plânge cu lacrimi eterne de sânge,
Te doare...mă doare... îl doare... aleargă, sicriu
                                                            către soare!...
Iar singura frunză cade mereu, ajunge
                                            (pe pământ), se răsfrânge! ”

Poezie scrisă de fiul meu Vlad, înainte de a deveni înger
Cartea : ”Ultima scrisoare”

Virginitatea - cu rost sau fără

Spuse nerostite

Băncuța modernă în era informatizării