Vise oarbe și înrobitoare

Citeam într-o zi că devii detașat de dorința  de a agonisi dacă înainte să cumperi un lucru pe care ți-l dorești îți pui o simplă întrebare. Pot trăi fără acest lucru, îmi este absolut necesar? Dacă răspunsul e negativ, treci mai departe. Acela este momentul când te detașezi de dorința oarbă și înrobitoare de a avea lucruri care îți umplu existența fără a-ți fi necesare .
Câți dintre voi ați cumpărat aparate pe care le-ați folosit doar în primele zile, extaziați că le aveți? După aceea le-ați șters doar de praf, oftând că aveți prea mult de muncă și că dacă nu le-ați avea viața voastră ar fi mult mai ușoară. Un prăjitor de pâine? Un aparat de sandwich? Un storcător de fructe? Un aparat de măsură?
Ce spuneți de o casă? Ne lipsește și visăm să avem orice acoperiș deasupra capului care să fie al nostru, să fie ușa noastră cea pe care o deschidem și o închidem. Spunem "orice" dar când se ivește posibilitatea să o agonisim uităm ce ne-am dorit, vrem ca ușa să fie cât mai mare, spațiul să fie cât mai mult, curtea să fie cât mai spațioasa. Facem eforturi disperate să le avem pe toate așa cum am visat (nu, nu visul inițial când nu aveam nimic ci cel de pe urmă), uneori chiar și mai mult decât ne visasem sau ne putem permite. 
Ne amanetăm timpul și viața pentru a avea toate astea. Și după ce le avem pe toate constatăm că curtea e prea mare și e prea mult de muncă pentru a rămâne îngrijită, casa e prea spațioasa și din cauza timpului pe care nu-l mai avem în beneficiul nostru trăim doar într-un spațiu restrâns din aria mare pe care ne-am agonisit-o. Constatăm că ne-am transformat în sclavii acelor dorințe și că ne-am pierdut libertatea. Libertatea de a avea doar atât cât ne trebuie, doar atât cât ne este necesar, libertatea de a ne folosi timpul liber pentru sufletul nostru și nu pentru lucrurile nenecesare care ne înconjoară și care ne-au invadat viața și tihna. 
Visele noastre ne îndeamnă să ne înconjurăm de lucruri care să ne facă viața mai ușoară, mai frumoasă și constatăm cu uimire că ne-o face mai grea, ne împiedicăm prin casă de lucruri de care nu ne mai aducem aminte de ce le-am cumpărat, ne trezim ca viața noastră s-a scurs între a agonisi ceva si altceva. 
Singura dorința reală și neoarbă ar fi aceea  să ajungem clipa în care noi vom stăpâni peste lucruri nu lucrurile vor stăpâni peste viața și libertatea noastra. Va fi eliberarea noastră de vise oarbe și înrobitoare, eliberare care ne va aduce liniștea sufletească pe care nu ne-am gândit să o agonisim.