Aveam 22 de ani când i-am văzut. Doi bătrâni, el în cărucior, ea trăgându-și un picior șontânc - șontânc, împingând scaunul cu rotile.
Ce m-a impresionat, în tinerețea mea de atunci care nu știa aproape mai nimic despre viată, a fost mâna lui care, ridicată tandru, era așezată peste una din mâinile ei cu care ținea căruciorul.
Gestul acela mi s-a părut atunci culmea iubirii, cei doi îmi păreau Adam și Eva care au ales să împartă și binele și răul și pe care nu-i doborâseră greutățile și nu le uciseseră sentimentele dintre ei, vechi ca și firele albe din păr.
Mi-am dorit atunci o dragoste de acest fel, un partener care să mă iubească șchioapă, surdă, oarbă, bolnavă, poate chiar cu alzhaimăr, batrană iar eu să-l iubesc dincolo de trupul lui perfect sau nu, cu chelie sau fără, mai slab sau mai gras, sănătos sau mai puțin sănătos, dincolo de toate astea și din ce în ce mai mult până când firele albe de par vor fi mai multe decât anii noștri petrecuți împreună.
Nu știam atunci ca în relațiile dintre doi parteneri perfecțiunea e rară și chiar imposibil de găsit, că dragostea dincolo de toate obstacolele este numai în carți, că iubirea perfectă dintre Romeo și Julieta a fost posibilă pentru ca s-a stins repede în moarte, că poate cei doi bătrâni la care mă uitam cu admirație la 22 ani s-au cunoscut cu fire albe în păr dar nicidecum nu e o viată de cuplu în acea tandrețe a mâinii lui pusă cald și calm peste mâna ei. Sau că era un gest pentru public și că nimic din ce văzusem nu era ce părea a fi.
Mi-am dat seama că fiecare cuplu care pare că a rezistat în timp ascunde în intimitatea relației dezamăgiri, dureri și răni necicatrizate, obstacole pe care doar s-au făcut că nu le vad dar nu le-au rezolvat niciodată, trădări din partea unuia, iertări dar niciodată uitări din partea celuilalt, minciuni spuse de unul și știute sau neștiute de celalalt, multe compromisuri, plecări cel puțin la nivelul mentalului, indiferență mascată sau mai puțin mascată, nepăsare față de dorințele și nevoile celuilalt. Obișnuință....
În intimitatea relației dintre ei...da, cine ar putea vedea dincolo de gesturile publice?
În exterior poate lucrurile se văd altfel decât e cu adevărat relația lor, se ascund toate dezamăgirile și neînțelegerile, se arborează zâmbetul fericirii astfel încât cei care trec pe langă un asemenea cuplu pot fi fermecați așa cum am fost eu la 22 ani de acel cuplu în care mâna bătrânului paralizat apăsa calm și tandru peste mâna partenerei lui care împingea căruciorul tragându-și ea însăși un picior...
Deși au trecut ani buni de atunci sper însă că este-n lume o dragoste în care Romeo și Julieta îmbătrânesc împreună și nu au a-și reproșa nimic unul altuia decât că au trait prea puțin să se bucure de clipele împreună. În care bucuria de a fi unul lângă celalalt nu s-a stins, plictiseala și indiferența nu s-a instalat, minciuna și tradarea nu și-au făcut cărare prin viețile lor, iubirea și tandrețea să fie reale și nu simulate pentru public, el să fie vrajit de ea și ea vrajită de el chiar după un timp atât de lung petrecut împreună încât să nu-și mai aducă aminte anii de când s-au cunoscut.
Iar mâna caldă pusă de el peste mâna ei să fie ceea ce pare a fi, tandrețe și iubire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu