Menajerele soacrei mele - Cap IV - Nuți

Necesitatea unei menajere interne dictată de situația de sănătate a lui Buni a dus la plecarea Mărioarei din viața soacrei mele și înlocuirea acesteia cu Nuți, femeie de de 50 de ani, dintr-un sat din județul Bacău, Agăș. Situată în partea de vest a județului Bacău, pe Valea Trotușului, localitatea este alcătuită cam din 12.000 de suflete care se ocupă cu creșterea animalelor și munca câmpului. Și în ultima vreme cu defrișarea pădurilor, ceea ce ne-a adus an de an prin satele patriei inundații.

Nuți a venit la București unde avea o rudă îndepărtată din Agăș, s-a prezentat la interviu și am fost impresionată de dorința ei de a munci, în condiții care o țineau departe de casă. Căsătorită, Nuți alesese o asemenea soluție căci banii din munca pământului nu acopereau cheltuielile gospodăriei. Voia acasă o dată pe lună doar două zile ceea ce ne-a bucurat pentru că orice lipsă a menajerei trebuia acoperită de noi, cei din familie. Am întrebat-o dacă bărbatul ei acceptă să devină menajeră internă la o atât de mare depărtare de casă și mi-a răspuns că atunci când nu ai încotro, accepți orice soluție. Copii îi lucrau la pădure având de lucru când și când, funcție de cheful patronilor. Bărbatul îngrijea animalele din curte și lucra la munca câmpului. Avea ceva pământ, nu prea mult dar Nuți zicea că le ajunge.  

            Plinuță, respectuoasă, uneori părând chiar timidă, Nuți a stat la noi peste un an de zile, din primăvara anului 2003 și până în septembrie 2004. Despre Nuți nu am să vă povestesc un crâmpei din viața ei, nici nu avusese o viață aventuroasă care ar merita să devină subiectul unei  povestiri ci despre perioada în care a stat la noi și evenimentele care ne-au bulversat viața în acea perioadă. Modul în care Nuți s-a raportat la ele. Povestirea aceasta e mai mult un crâmpei din viața noastră. La care Nuți a fost martoră.  

Având menajeră internă am trecut mai rar pe la Buni în perioada aceea sau chiar dacă treceam zilnic stăteam foarte puțin. Astăzi îmi pare rău pentru indiferența noastră de atunci, poate ar fi trebuit să acordăm mai mult timp pentru cea care nu asculta de multe ori de noi dar ne iubea dincolo de suferință. Eram însă și noi obosiți de muncă, de problemele de acasă, copiii cei mai mici treceau în clasa a XII-ea și necesitau foarte multă atenție. Nu pot spune că Nuți nu a îngrijit-o pe Buni, a fost chiar o perioadă în care am crezut că va merge din nou. Angajasem și o asistentă de recuperare care venea de câteva ori pe săptămână și făcea exerciții  cu ea care păreau a da rezultate. La recomandarea acesteia am internat-o pe Buni la Institutul Ana Aslan pentru două săptămâni și rezultatele au fost remarcabile. Nuți a însoțit-o, firește, și pentru că tot era în spital i-am propus să facă și ea toate tratamentele.

            Buni devenise uneori egoistă, boala o făcuse să își dorească să fie doar ea în centrul atenției. Sau așa ni se părea nouă atunci. Am surprins-o de multe ori pe Nuți plângând în perioada de spital, pentru că Buni nu îi dădea voie să meargă și ea la tratament. I se părea că toată atenția trebuie să fie îndreptată spre ea. Atunci am certat-o pe Buni, ne era foarte greu să angajăm altă și altă menajeră. Am înțeles însă mai târziu că dreptatea era undeva la mijloc, avea și  Buni partea ei de vină în relația cu menajerele dar nici acestea nu aveau milă și compasiune față de femeia bolnavă care își trăia viața în pat.

            Cele două săptămâni de ”Ana Aslan” ne-au dezvăluit și o altă latură a bolii, prefăcătoria de care poate să dea dovadă un om bolnav. Ca să îl iubești mai mult, să te ocupi de el. Medicul care a luat-o în primire pe Buni ne-a interzis să-i aducem de mâncare, în afară de o fructă, două pe zi. Cu sufletul strâns am respectat indicațiile deși știam că Buni era pofticioasă și-i plăcea să mănânce. După vreo 9 zile de spitalizare medicul, o femeie căreia îi port un deosebit respect, ne-a abordat pe hol și ne-a spus că va intra ea mai întâi în rezerva destinată lui Buni și Nuți iar noi să stăm și să privim doar pe geamul de la ușă, fără să fim zăriți. N-a vrut să ne spună de ce dar ne-am conformat. Am rămas dincolo de ușă urmărind prin geam ce se întâmplă. Medicul a intrat și i-a spus lui Buni:

-        Cum te numești dumneata?

-        Lucreția, a răspuns cu glas stins Buni, stând în șezut la marginea patului, unde fusese pusă cu 
ajutorul menajerei.
-        În fața mea te ridici în picioare, a strigat doctorița și aproape am fost nevoită să-l trag violent înapoi pe Virgil din fața geamului căci voia să se năpustească în cameră și să se ia la harță cu medicul.
-        Doamna doctor, nu pot să mă ridic și cu atât mai mult fără ajutor, a mai încercat Buni să-i răspundă cu glasul la fel de stins.
-       Te ridici acum și fără ajutor, a tunat glasul medicului.
         În momentul acela eu și Virgil am încremenit. Buni, ca un arc, singură, fără ajutorul nimănui, s-a ridicat în picioare. ”- Cum putea să se întâmple asta?” îmi zburau prin cap întrebări care păreau fără sens, trecuseră peste doi ani de la declanșarea bolii și Buni nu se ridicase niciodată decât ajutată și atunci cu mare greutate. Și doar în șezut la marginea patului. Am aflat atunci că dragostea familiei uneori face mai mult rău decât bine unui bolnav. Că boala este doar în mintea lui Buni și că nu-și dorește pur și simplu să meargă pentru că nu fusese niciodată atât de alintată ca în perioada aceasta. Așa că creierul ei blocase dorința de a merge. Cu doctorul însă nu putuse să se prefacă, mai cu seamă că fusese asistentă și că probabil purta încă o doză mare de respect acestei profesii. Iar strigătele doctoriței deblocase acel zid pe care și-l construise la nivel de creier.

La externarea din spital Buni a mers singură până la mașină, ajutată de un cadru. Noi am stat doar în spatele ei să fim aproape dacă se întâmpla ceva rău. A plâns, a spus că nu poate dar a făcut-o. Medicul îi spusese că o mai primește în spital doar dacă data viitoare va veni în baston. Dacă ar fi ascultat-o pe doctoriță probabil în timp ar fi ajuns la acel rezultat. Văzusem doar cu ochii noștri progresele remarcabile pe care le făcuse în numai două săptămâni. Avea de făcut, ajutată doar de cadru, zilnic, de zece ori distanța de la pat la fereastră, iar masa urma să fie luată obligatoriu doar la bucătărie. Din alimentație urma să-i scoatem grăsimile, sarea, tocăturile, salamurile și bineînțeles dulciurile.

Buni era o hâtră, glumeață și toată viața fusese o femeie grăsuță iar anii de boală o făcuse obeză. În spital în numai două săptămâni reușise să scadă în greutate cu zece kilograme dar depindea doar de voința ei să ducă mai departe această luptă cu ea însăși.

Exercițiile prescrise de medic le-a făcut o perioadă, nu făcea chiar de zece ori pe zi distanța pat –geam și doar masa de prânz o lua în bucătărie dar noi eram fericiți și așa. Cu mâncarea însă nu a putut să se acomodeze. După ce le-am adus acasă, Buni i-a spus lui Nuți:  
-  Au plecat ăștia? a întrebat-o Buni pe Nuți când noi nici nu ieșisem încă din scara

blocului, făcându-i șmecherește din ochi.

-        Da, Buni, că doar i-ai văzut și tu plecând!

-        Ia bani din sertar și du-te la alimentară, cumperi tot ce trebuie de sarmale. Vezi să fie carne tocată de porc. Și cumpără și o sticlă de doi litri de Fanta, i-a ordonat Buni lui Nuți cu un râs strengăresc în colțul gurii.

-        Buni, ți-a interzis doctorul și tocătura și sucul îndulcit. Și o să mă certe domnii dacă fac asta, a încercat să se împotrivească menajera.

-        Ei cu ei, noi cu noi, dragă! Dacă nu știu, n-au de ce să te certe. Pune și tu oala de sarmale mai în spate în frigider și în față pune mâncarea făcută de noră-mea. Să creadă ei că mănânc eu scârboasa aia de mâncare fără grăsime și fără sare. Destul am suferit de foame în spital. Iar dacă chiar observă, spune-le și tu că ți-ai făcut ție sarmale că doară tu nu ești bolnavă să mănânci mâncarea mea de regim, mânce-o ei pe aia, a încheiat Buni pledoaria cu care a convins-o pe Nuți să gătească ce vrea ea și nu ce voia medicul sau noi.  

            Înainte să merg să le iau de la spital le gătisem: ciorbă de legume și mâncărică de dovlecei cu carne de curcan, asta era mâncarea care trebuia să stea în față dacă aș fi controlat frigiderul. Buni însă știa că n-o s-o fac, n-o făcusem niciodată până atunci. 

Toate astea mi le-a povestit chiar soacră-mea în ultimul ei an de viață. Nu-i păruse rău niciodată că ne păcălise, mâncarea era una din rațiunile pentru care trăia și nu avea să renunțe la această plăcere indiferent de consecințe. I se părea chiar hazliu să-mi spună cum accepta ea salatele de fructe pe care i le pregăteam de multe ori pentru masa de seară și după ce plecam cum înfuleca cu menajera slănină cu ceapă sau alte lucruri pe care medicul i le interzisese. Iar sucul devenise un drog pentru ea. Nici nu plecam bine din casă și trimitea menajera după sticla de Fanta, doi litri pe zi pe care îi bea împreună cu menajera.

Poate asta i-a grăbit sfârșitul, nu știu. Știu însă că acestea erau micile ei bucurii la care nu a vrut să renunțe. Iar noi abandonasem lupta, poate că nu a fost bine ce am făcut dar între o viață (poate mai lungă) care să o facă nefericită și o alta în care să fie fericită, am ales-o pe ultima. Întotdeauna m-am gândit cum să procedez ca să nu îmi pară rău că am făcut sau că nu am făcut ceva după ce Buni avea să nu mai fie. Nu spun că modul acesta m-a făcut să scap de toate regretele după ce Buni n-a mai fost printre noi dar așa am gândit atunci.

            Nuți ne rugase să-i mărim salariul și în schimb ne propusese să vină două după - amieze pe săptămână la noi acasă la curățenie generală. Am fost de acord, îmi mai lua de pe umeri din griji. Era deosebit de respectuoasă cu mine, îmi vorbea numai cu dumneavoastră așa încât într-o după amiază când am venit mai devreme de la birou, m-am mirat să mi se adreseze cu totul altfel:

- Ai venit, drăguță? Stai să îți cânt un cântecel! mi-a spus menajera și m-a luat de gât drăgăstos, cântându-mi o melodie din folclorul moldovenesc, în timp ce mă legăna a dans.

Rămăsesem fără grai, nu știam ce să spun și ce să cred. Asta nu era Nuți a noastră, femeia cu capul plecat și căruia parcă îi era chiar frică de mine. După plecarea acesteia acasă la Buni, spre seară, am descoperit de ce era atât de veselă și cu chef de cântat Nuți. Lipsea o cantitate însemnată de pălincă din dulap. Nefiind băutori dulapul nostru cuprindea zeci de sticle de pălincă primite cadou de pe la rudele lui Buni și Virgil din Bihor, nu puteai să pleci din casa unui ardelean fără măcar o sticlă de pălincă și o tablă de slană. Ar fi părut că nu le respecți casa și ospitalitatea. Așa că se adunase tot felul de sticle, cu pălincă mai veche sau mai nouă. Le descoperise menajera noastră și dăduse iama în ele. N-aș putea spune dacă era pentru prima dată când se servea cu băutură și devenea veselă și cheflie, nu ținusem niciodată socoteala câte sticle primisem, câte la rându-ne dăruisem mai departe și de obicei Nuți venea la noi în absența noastră. Ghinionul a fost venirea mea mai devreme în ziua aceea.

Am întrebat-o pe Buni dacă i s-a părut că Nuți bea și nu a știut să îmi dea un răspuns concret. Sau poate a acoperit-o căci dincolo de momentele în care o făcea să plângă, se înțelegeau destul de bine, aveau și secrete față de noi, era așa un fel de lupta între Buni și menajeră pe de o parte și noi de cealaltă parte. De parcă uneori eram dușmanii, cu regulile noastre de dietă, cu exercițiile pe care  le impuneam.  

            În vara lui 2004 copii au terminat liceul și m-au făcut cea mai mândră și mai fericită mamă din lume. Au luat bacul cu note foarte mari și s-au înscris la facultate. Olimpia la Automatizări și calculatoare, Vlad la Drept. Era între ei doar un an și patru luni diferență de vârstă și fuseseră dați în același an în clasa I-a. Se despărțiseră abia la liceu, ea urmărindu-și talentul pe care-l avea față de cifre, urmând un liceu cu clasă de matematică - informatică, el, un artist,  la filologie, la clasă de franceză. La ambele facultăți s-a dat examen și amândoi au intrat pe locurile fără taxe. Eram în al noulea cer. Cât de rău poți să cazi când urci fără să fii atentă la treptele de dedesubtul tău care se prăbușesc.

După examene, toată vara lui 2004 a fost o nebunie, copiii au plecat unul în Retezat, celălalt să-și facă majoratul la cabană, apoi amândoi la mare, trăiau zilele ca și cum ar fi fost ultimele. Vlad s-a despărțit de o iubire veche din liceu dar a început o nouă relație cu o fată minunată pe care am adorat-o din prima secundă, părea că fericirea se instalase definitiv în casa noastră, cu domiciliul stabil. Cu menajeră internă la Buni ne-am permis și noi să plecăm o săptămână în Deltă la pescuit, una din pasiunile care ne unea pe mine și Virgil. Toate certurile din ultimul lor an de școală păreau că nici nu existaseră, aveam o relație excelentă cu copiii. Chiar mai mult, devenisem confidenta lui Vlad care se sfătuia cu mine cum să se comporte cu noua lui prietenă și mă suna de zece ori pe zi să-mi povestească unde au fost și ce au făcut. Tavi era mutat la casa lui, cu parteneră, cu un serviciu foarte bun (IT), ce-și mai puteau dori doi părinți?    

            Începutul de septembrie ne-a găsit pe toți la Vama Veche, la Stuf-Stock, eram o familie de rockeri. Tavi, Olimpia și Vlad la o pensiune în Eforie, noi în Constanța în casa de vacanță a unei prietene. Tavi era însoțit de prietena lui și  a avut un cu totul alt program decât Vlad și Olimpia, era și mai în vârstă cu câțiva ani decât ei. Copiii erau însoțiți de doi prieteni, o fată și un băiat de vârsta lor. Ne-am întâlnit în cele două zile și două nopți direct la concerte în Vamă, noi cei mai în vârstă și Tavi plecând în fiecare noapte după oara 1,00 când începeau să cânte formațiile de puștani, ei rămânând până dimineața.  Duminica am plecat la București dar Vlad și Oli ne-au rugat să-i mai lăsăm o zi, urmau să vină luni după amiază cu trenul. Nu aveam cum să-i refuz, după admiterea la facultate, Vlad îmi spusese:

- Gata, am luat bacalureatul cu medie peste 9,50, am intrat la Drept pe locuri fără taxă,

sper că vara asta mă lași să mă distrez la maxim. Mai cu seamă că am împlinit și 18 ani.

Știam că maxima lui distracție însemna să stea pe chat până dimineața cu prietenii, să se iubească cu Adina, să compună cântece și să cânte ore întregi la chitară iar noaptea să compună poezii. Îi cam fuseseră interzise aceste plăceri în clasa a XII-a așa că  nu mai aveam de ce să nu-l las să se distreze așa cum îmi spunea el, lăsându-l să își ia libertatea în propriile mâini. Știam că nu va depăși nici o limită interzisă, exista între mine și ei o mare încredere.  

Oare dacă aș fi devenit în duminica aceea mama dură în care mă transformasem în ultimul an de liceu  și le-aș fi ordonat să se întoarcă cu noi în București aș fi putut să evit destinul nenorocit care a urmat acelei zile? N-am să o știu niciodată!

            Luni după amiază nu mi-a răspuns nici unul la telefon dar nu m-am îngrijorat prea tare, știam că moda generației lor este să aibă telefon dar de cele mai multe ori să nu-l audă mai cu seamă când sunau părinții. Nu mă îngrijorasem nici duminică când am văzut valurile mari, copiii mei nu intrau în apă, chiar mă supărasem de multe ori pe asta, plăteam bani grei să plece la mare și nici măcar nu se dezbrăcau pe plajă, Oli se plimba iar Vlad stătea pe nisip și cânta la chitară.  Mai cu seamă acum, nu erau decât câteva zile de când prietena lui plecase la studii în Canada și rămăsese melancolic și trist.

            Seara a sunat telefonul și după modul cum s-a schimbat Virgil la față mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva foarte rău. Cum a fost posibil să nu ia trenul de 16,00 și să amâne plecarea ca să meargă să facă o baie în mare? Ultima, așa s-a exprimat Vlad. Ce destin rău ne urmărea?  Vlad a intrat în mare și nu mai ieșit. La 4 metri de mal. În fața nenorociților de salvamari care n-au făcut nimic ca să-l salveze.  Sunt peste 8 ani de atunci și puteți să mă credeți, sunt unele răni care nu se cicatrizează niciodată. Trăim cu ele sângerânde.

M-am întrebat de atunci în fiecare zi dacă Dumnezeu există. Și dacă da, ce fel de persoană este ca să răpească un copil care nu făcuse rău niciodată nici măcar unei furnici. Care nu jignise pe nimeni, nu trăsese vreodată o fată de cozi, nu se bătuse cu băieții. Își consumase viața între poezie, muzică și pictură. Probabil singura persoană cu care se certase vreodată am fost eu, i se părea permanent că îi îngrădesc libertatea cu regulile mele.

            Vlad fusese feblețea lui Buni, era copilul care trecea zilnic pe la ea când se întorcea de la școală și-i povestea vrute și nevrute. A fost un șoc pentru ea dar n-a putut să-l conducă pe ultimul drum. Pur și simplu ne-a transmis că nu poate. Am înțeles-o căci dacă n-ar fi fost ritualurile tâmpite ale ortodoxismului care te obligau la un anume comportament și eu aș fi vrut să dispar atunci. De pe fața pământului. Pentru multă vreme. Oricum și astăzi refuz să vorbesc despre Vlad în alți termeni decât de o plecare, pentru o vreme. Undeva într-o altă țară. E singura modalitate să pot trece dintr-o zi în alta.

            În acele zile casa noastră a fost pe mâna lui Nuți. Nu știu cine i-a dat cheile, eu nu am mai trecut pe acasă decât atunci când s-a terminat totul, am vrut să stau lângă copilul meu până în ultima lui clipă. Nuți mi-a cazat rudele, pentru mine este o perioadă de care nu-mi aduc aminte. Nu știu cine a fost, unde a dormit și ce a făcut la mine acasă. Nu eram întreagă în acele momente, eram doar un corp care trăia fără să respire, fără suflet, mă târa fiecare de colo colo fără să știu de ce.  De fapt. nu mai sunt întreagă de atunci, chiar dacă pare altfel. Ceva în mine s-a dus, a plecat odată cu Vlad.

            N-am știut multă vreme cum mi-am dus zilele după. Mă ducea Virgil la birou, făceam acte, vorbeam cu clienții, le dădeam sfaturi juridice dar nu-mi aduc aminte de nimic. Mă obliga Virgil să merg la serviciu în fiecare zi, acum știu că mi-a făcut un bine, atunci îl uram pentru asta. N-am vizitat-o pe Buni o vreme, nu știam ce să spun și nu puteam să stau de vorbă cu ea, a rămas în grija lui Nuți care devenise foarte îndatoritoare și venea zilnic și pe la noi să ne ajute, „după puterile mele vreau să vă ajut să treceți peste nenorocire” – după cum se exprima chiar ea. Multe din acțiunile mele de atunci mi-au fost povestite ulterior, mă mișcam și acționam ca într-un fel de transă.

            La  două săptămâni de la tragedia care îmi macină și astăzi sufletul, Nuți ne-a cerut voie să meargă acasă câteva zile. Nici de asta nu îmi aduc aminte, mi s-a povestit că am fost de acord. Mihaela, prietena lui Tavi, și-a luat angajamentul să aibă grijă de Buni în această perioadă, eu eram într-o altă lume ca să știu sau să mă pot ocupa de ceva sau cineva. 

Nuți nu s-a mai întors niciodată și nu a mai răspuns la telefon. Și ca să facă dovada deplinei religiozități a românului în fața plecării unui suflet Nuți a ales să ia cu ea și tot aurul pe care l-a găsit la noi în casă. Cu mintea ei de țărancă știa că va trece o lungă perioadă până când am să pot purta iar bijuterii dar destul de isteață, se gândise că poate lanțul cu cruce am să-l port așa că pe acela mi l-a lăsat. Am fi putut să chemăm poliția, știam unde stă, aveam acte pe bijuterii. Doar că eu am rugat familia să nu facă nimic. Ce contau niște metale? Prostii cu ajutorul cărora ne prefacem că viața-i mai frumoasă, ne înconjurăm de ele pentru ca lumea să ne vadă strălucitoare și să nu observe tristețile din ochii noștri! O parte a sufletului meu fusese furată de însuși Dumnezeu? Pe el unde să-l reclam? 

Va urma...