Maiestos. Rege pe bolta de stele
Albatrosu-și întinde aripile albe
În adierea vântului primăvăratic
Pe care o simte ca o îmbrățișare.
Ca o rugă a dorului de libertate
Pala de vânt îi mângâia aripile.
El, nemișcat, sculptură în piatră,
Privește spre orizontul curcubeic.
Dar dintr-o dată, o
nebunească furie
Face din vânt furtună
nepăsătoare.
Sângerând, pasărea flutură
aripile;
Îmbrățișarea îl doare,
îl sfâșie.
Căzut la pământ, cu
aripile frânte,
Într-un țipăt ce străbate
universul
Albatrosul rănit își strigă iubirea!
Surd, vântul adie spre
alți albatroși.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu