Menajerere soacrei mele - Cap III - Mărioara

                         

După experiența ”Aurica” am început să dau mai multă importanță nu numai modului cum se prezentau candidatele la interviu ci și modului cum era gospodăria celei aleasă în prima fază. Așa că angajarea unei menajere care să aibă grijă de Buni demara printr-un interviu dar se continua cu o vizită inopinată la cea care întrunea cele mai multe puncte la interviu și dacă pica cel de-al doilea test treceam la următoarele candidate.

Norocul nostru în toată acesta nebunie a angajării era că între două menajere aveam asigurat ajutorul necondiționat al verișoarei mele care ne-a salvat de multe ori și căruia îi pot atribui calitatea de soră. Dorina, omul care mi-a fost alături în cele mai grele momente. Iubită de Buni și iubind-o pe Buni, Dorina a fost îngerul nostru în zilele în care nu aveam cu cine să o lăsăm pe Buni cănd rămâneam intempestiv fără necesara pesoană care să aibă grijă de cea care ne adora dincolo de suferința în care își ducea zilele. Dar despre Dorina o să mai vorbesc pe parcursul acestor povestiri căci ea a fost partea a vieții lui Buni între două menajere.

Da, complicată situație care ne-a pus de multe ori în situația de a merge în locuri din țară pe care nu le vizitasem nicodată.  Un fel de excursii de care nu aveam nevoie dar care erau atât de necesare. Am văzut în cei 10 ani cât a fost Buni paralizată sate din Teleorman, Giurgiu, Iași, Vaslui, Hunedoara, Bihor, am văzut case nevăruite de zeci de ani, oameni pe care cu greu îi puteai numi așa, apartamente care nu văzuseră mătura, femei care chiar credeau că menajera se ocupă  de ștergerea prafului cu pămătuful ca în telenovelele de pe TV Acasa. A fost o experință la care ne-a supus destinul poate tocmai ca să cunoaștem adevărata viața a unui român din alte grupuri decât cele în care ne învârteam noi. O făceam cu greu dar cu dragoste față de femeia care nu gemea de durere ca să nu ne îngrijorăm deși doar ea știa prin ce chinuri trecea.

Mărioara ne-a fost prezentată de o cunoștință așa că ea a scăpat fără a da primul test de angajare: interviul. Am ținut totuși să văd unde locuiește. 

Undeva pe străduță situată în București, între Bulevadul Ion Mihalache și Grivița, apropape strivită de blocurile care o înconjurau din 3 părți se ițea o căsuță. Terenul nu era mai mare de 100 mp din care în jur de 65 mp era construcția. Casa în stil vagon avea 3 cămăruțe și o mică bucătărie încropită pe holul de la intrare. Exista și  o băiță mică. Casa nu avea cine ce știe mobilă, o cameră chiar era goală dar totul strălucea de curățenie, ceea ce m-a impresionat dintru început.  

Mărioara nu fusese căsătorită niciodată și nu avea copii dar luase pe lângă ea un nepot de soră, un tânăr de aproape 30 ani care își găsise slujbă în București. Era greu pentru ea să fie singură dar, așa cum spunea chiar ea, era greu și cu un tânăr care se întorcea noaptea târziu de la petreceri și, cum camerele erau dintr-una într-alta, o deranja venirea lui târzie. Accepta toate aceste inconveniente pentru că se temea de singurătatea de la bătrânețe.

În jur de 50 ani, Mărioara era o persoană plăcută, se angajase la noi pentru un ban în plus, pensia nu-i ajungea să facă față vieții scumpe din București. Lucrase la Atelierele Grivița, făcuse ceva școală, 10 clase și o școală profesională dar odată ieșită la pensie viața ei devenise complicată. Voise să se mai angajeze după pensie mai cu seamă că sperase că în această societate pe care o construiseră cu sânge tinerii la revoluția din 89, era un loc și pentru cei care voiau să muncească așa cum era și ea. Avusese dezamăgirea să constate că nu dorea nimeni să angajeze, nici măcar pe post de femeie de serviciu, pe cineva la vârsta ei, așa că îngrijise copii și făcuse menajul. Nu avusese niciodată un job în care să aibă grijă de o persoană nedeplasabilă și era destul de timorată din cauza asta. Îi era teamă că Buni nu are să o placă dar avea să o cunoască și să-și dea seama că soacra mea se resemnase că va fi la pat până la moarte și că este dependentă de femeia angajată de noi așa că mai făcea din când în când mofturi dar foarte puține și cu o drăgălășenie care te făceau să o ierți imediat.

  A lucrat la noi destul de mult, aproape un an de zile. Am avut nenumărate ocazii să stau de vorbă cu Mărioara și, puțin câte puțin și-a deschis sufletul înaintea mea și mi-a povestit întâmplarea care a marcat-o pentru toată viața,, acel motiv pentru care nu avusese niciodată o familie adevărată, un soț, copii.

La 13 ani era o fată foarte frumoasă, înaltă, cu picioarele lungi și mijlocul subțire. Începea să mijească a domnișoară și nu de puține ori se trezise fluierată de băieții satului. Avea, la vârsta aceea, părul negru lung prins într-o coadă groasă la spate. Nu provenea dintr-o familie înstărită, părinții ei erau oameni simpli dintr-o mică localitate din județul Giurgiu, mama lucra la CAP iat tatăl era croitor, om aspru și mândru care își împărțea ziua între clienții cărora le mai croia un pantalon sau o cămasă și familia formată din două fete și o soție cam bolnăvicioasă. Tatăl Mărioarei n-ar fi admis sub nici o formă vreo împotrivire din partea fetelor sau vreo abatere de la morala pe care o insuflase fetișcanelor de când erau mici. Era cineva în sat sau  cel puțin așa îi plăcea să creadă, respectat de bărbații satului și chiar invidiat de unii pentru că stătea toată ziua în micul lui atelier încropit într-o cămăruță pe care o zidise într-o parte a grajdului și nu era nevoit să se ducă la camp, pe soare sau zloată, pe frig sau căldură.

Fetișcana, care se ițea dincolo de gardul de nuiele al gospodăriei unde găinile și mâța și câinele conviețuiau împreună fără prea mari diferende, avea un vis. Să devină o mare croitoreasă în București și să îmbrace doamnele alea pe care le vedea la televizor fie că prezentau o emisune sau cântau un cântec.  Pentru asta Mărioara era mai tot timpul după tată-su, atentă la ce face, la cum croiește și la cum coase. Ajunsese să știe foarte multe despre meseria tătucului ei, chiar dacă deocamdată știința ei se rezuma la croitoria pentru bărbați. Visa însă ca după terminarea clasei a VIII-a să meargă la o școală profesională de croitorie și după aceeia, cine știe? Liceul, o școală de maiștri…

Într-o sâmbătă de iulie toridă, Mărioara rămăsese singură acasă, părinții ei o luaseră pe surioara mai mică și plecaseră la niște rude într-un sat din județul Călărași, unde era mare nuntă, tușa Anica – una din surorile tatei își însura feciorul. Urma să stea și noaptea singură dar nu-i era frică, Mărioara era o fetiță curajoasă. Avea multă treabă: să dea de mâncare la animale . Vreo 10 găini secondate de 2 cocoși bătăuși, o pisică și un câine, un porc care părea permanent flămând, astea făceau parte din averea familiei Mărioarei. Văcuță în grajd fusese pe vremuri dar acum nu mai era. Mai trebuia să ude florile din ghivecele atât de iubite de mămuca ei, să facă curat în casă căci plecarea părinților deranjase cam totul și seara poate să asculte ce se mai întâmplă în lumea largă la radioul micuț care stătea în atelierul tatălui.  Pentru Mărioara, Bucureștiul era lumea largă, locul unde cândva urma și ea să ajungă să locuiască, să muncească, să iubească, să îmbătrânescă. Chiar dacă deocamdată era doar un vis al unei fetițe de numai 13 ani.

În după amiaza acelei zile de sâmbătă, în timp ce Mărioara scutura pernele în curte să le mai aerisească – așa cum o învățase mămuca -, cineva a strigat-o la poartă. Era un client vechi al tatălui său, cu ceva funcții pe la CAP și-n partidul ăla de conducea țara și satul lor. Mărioara îl văzuse venind de multe ori cu probleme legate de meseria tatălui ei și știa că tătăne-su îi arăta un mare respect, era doară unul din domnii satului.

Om cam pe la 50 ani, burtos și chel, cu o privire șireată și un zâmbet care-i descoperea gura știrbă, s-a adresat copilei de doar 13 ani:

-        Măi fătuco, acasă-i tătîne-tu?

-        Nu, neică, iaca plecă la o nuntă nu de multă vreme. Cu mămuca și cu surioara mea.

-        Aicea în sat, fată? Întrebă omul parcă mijindu-iun zâmbet la fel de chel ca și căpățâna bărbatului.

-        Nu bade, la tușa Anica, sora tatei din Călărași.

-        Tii!!! Și eu ce mă fac acușilea? Că și eu pentru o nuntă venii. Îmi cumpărai o pereche de pantaloni

diseară mă duc la o nuntă și mi-s lungi. Trebuie scurtați neapărat, că alții de buni n-am. D-apoi numai taică-tu mi-ar fi putut face trebușoara asta, doamne ajută!

Nu știa de ce dar chemarea în ajutor a domnului Dumnezeu i se păruse Mărioarei o blasfemie. Era ceva nelămurit în privirea bărbatului care îi dădea fiori dar nu putea să zică sau să facă ceva nerespectuos căci tătîne-su o învățase că nu-i frumos să judeci oamenii după privire sau înfățișare. Iar bărbatul din fața sa era cineva în sat sau cel puțin așa înțelesese Mărioara din atitudinea tatălui său față de acest om.

-        Bade, eu nu știu cum să te ajut!

-        Fată, da te văzui de multe ori pe lângă mașina de cusut și-mi povestea taică-tău că știi să tragi la mașină. Uite, mi-a pus nevastă-mea semn cum și cât trebuie scurtați, ai putea să o faci tu că nu-i degeaba.

-        Bade, mi-i frică! Și dacă ți-i greșesc?

-        Nu cred eu că fata lui Gheorghe, ucenica luizilnică poate să greșească un lucru atât de simplu,

a zâmbit mieros omul fluturându-i fetișcanei pantalonii.

-        O să te laud lui tată-tu și o să pun o vorbă bună să te lase la școala de croitorie la București, continuă bărbatul dovedindu-i Mărioarei că vorbise adesea cu tatăl ei despre visele pe care le avea copila. 

            Mai mult de rușine decât din convingere, având în față chipul tatălui său care îi spusese de atâtea ori că-n meseria de croitor este o vorbă ”clientul nostru, stăpânul nostru” Mărioara a acceptat să-i scurteze omului pantalonii dar l-a rugat să vină mai târziu să îi ia, fiindu-i rușine să se apuce de cusut în fața lui dar mai cu seamă  frică să nu greșească ceva în prezența clientului. În același timp o undă de bucurie îi inundase creierul, dacă totul avea să decurgă cu bine, ar fi avut un argument în plus în fața tatălui care nu prea era de acord ca în anul următor Mărioara să părăsească satul și să meargă la școală la București. Pentru el, femeia însemna acasă, mamă de copii și gospodină. Și, poate, câteva zile de CAP așa ca să se mai ia cu vorba cu vecinele.

     Scurtatul pantalonilor i s-a părut Mărioarei o bagatelă, de atâtea ori se jucase cu resturile de materiale rămase de la croit, așa că lucrul pentru care se angajase nu i se părea o mare scofală.

            Pe la asfințitul soarelui, bărbatul s-a reîntors și Mărioara i-a întins triumfătoare pantalonii. Omul a studiat atent cusăturile, a lăudat-o pentru treaba bine făcută și a sfătuit-o să aibă grijă de casă cât îi sunt plecați părinții. Ba la plecare i-a întins și câțiva bănuți  ca răsplată pentru munca ei.

-        Apăi fată, te las sănătoasă! Să-i spui lui taică-tu că tare-s mulțumit de ceea ce ai făcut. Și să nu uiți să te încui la noapte, copilă! a mai spus bărbatul la plecare, cu un zâmbet larg și iscoditor pe față.

-        Mulțumesc tare mult, bade! D-apoi nici nu avem cheie, tata zice că la noi în sat nu-s hoți. Și-apoi ce să ne fure, sărăcia?

            Omul și-a luat pantalonii și parcă Mărioara a văzut un zâmbet hâd pe chipul lui la plecare. Dar n-a mai avut timp să se gândească la asta. Trebuia să dea de mâncare la câine și pisică, să ostoiască guițatul porcului, să închidă găinile și apoi să termine curățenia prin casă așa încât la întoarcerea familiei totul să strălucească de curățenie și să vadă în ochii tatălui ei mândria că o copilă harnică lăsase acasă. Îi strălucea chipul de bucurie când se gândea cum o să-i înmâneze și cei câțiva bănuți pe care îi încasase pentru prima dată în viața ei din munca de croitor.

Ei, nu era chiar croitorie dar era un început, se scuza în gând Mărioara în timp ce ștergea praful, obosită dar mulțumită. A mai stat ceva timp în atelierul tatălui ei ascultând la radio muzică și visând că doamnele acelea care cântau așa de frumos o să fie foarte fericite să aibă o croitoreasă harnică și pricepută ca ea. Televizor nu era în casă părinților Mărioarei dar le văzuse odată pe câteva dintre cântărețe la doamna doctor din sat, o trimisese tatăl ei cu o găină drept mulțumire că-i dădea mereu pastile nevestei care tușea mereu și făcea febră.    

            Când noaptea a coborât întunecată peste sat, Mărioara a stins radioul și s-a dus la culcare. Era tare obosită dar mulțumită, toată casa era curată, udase și grădina de legume dar și florile mamei, gainele erau culcate, porcul dormea sătul, pisica umbla creanga probabil prin pod după șoareci iar cățelul era în cușcă, lătrând din când în când alene ca răspuns la lătratul celorlalți câini de prin sat.

            Când intrase în casă Mărioarei îi trecuse prin gând să încuie ușa căci întrebarea bărbatului încă îi stăruia în minte dar chiar dacă părinții ei avuseseră vreodată cheie ea nu o văzuse niciodată așa că lăsase gândul să treacă. S-a spălat cu nițică apă de praful adunat de pe zi, a îmbrăcat cămășuța brodată de mâna mămuchii și s-a afundat repede în lumea somnului dar mai ales a viselor care nu-i dădeau pace.  În fiecare noapte visa cum veneau la ea cântărețele alea frumoase din București și o implorau ca repede, repede să termine rochia care le era necesară ca aerul pentru un spectacol sau petrecere.

            Printre somn și vise de croitoreasă bucureșteancă aproape că nu a simțit cum un corp greu, duhnind a băutură s-a prăvălit peste ea. Mai mult adormită, a simțit cum o mână îi desface picioarele și-apoi ceva a pătruns în ea atât de dureros, ca un cuțit care i se înfingea dureros în corp. Mărioara începuse să țipe.

-        Taci fă, curva dracului, că te omor! a mai auzit Măriuca o voce groasă de bărbat și o mână lipicioasă i-a astupat gura.

Înainte de a leșina, Mărioara l-a recunoscut pe cel care își bătea joc de puritatea ei de copilă neștiutoare, era bărbatul acela căruia-i scurtase pantalonii, șefuleț la organizația de partid din sat.

-        Doamne, cum ai putut suporta toate astea? am întrebat-o pe Mărioara cu lacrimi în ochi.Sper că a doua zi tatăl tău i-a spart capul acelui nemernic și că acest violator a ajuns în pușcărie! am continuat să-i spun femeii pe al cărei chip se așternuse tristețea, deși trecuseră 47 ani de la siluirea la care fusese supusă fetița de numai 13 ani.

-        Nu, doamnă, nu s-au întâmplat nimic din toate astea. Am să vă povestesc ce s-a întâmplat dar nimic din ce credeți dumneavoastră!

Era un fel de resemnare în vocea ei stinsă, ca și cum povestirea violului îi readusese în fața ochilor toată grozăvia pe care o trăise.

Când s-a trezit din leșin, nenorocitul care o violase deja plecase.  Zorile au prins-o plângând în hohote, strigându-și durerea și întrebându-se la nesfârșit cum s-a putut întâmpla una ca asta și cum să-i spună tatălui ei această oroare pe care o trăise. Printre lacrimile care-i cădeau pe obraji la nesfârșit, încălzise în cursul nopții apă și spălase cearșaful de sânge sperând că noaptea caldă de iulie avea să îl usuce până dimineața. Își frângea mâinile a neputință. Știa cât de mult ține taică-su la cinstea fetelor lui, cinste care însemna să fie fete pure până la măritiș căci cine să mai ia de nevastă pe una care trecuse prin patul altora. Și era imposibil pe vremea aceea a fi crezută că a fost doar unul, că a fost o greșeală sau chiar cum era cazul ei, un viol. Dacă nu mai erai virgină, bârfa satului înflorea și țesea atâtea povești că ajungeai din victimă agresor și dintr-o singură greșeală erai taxată de gospodinele satului ditai  prostituata.

Nu, Mărioara n-a putut povesti nimic nimănui în săptămânile următoare. Se ferea să iasă din casă, era slăbită, nu putea să mânânce, orice înghițitură i se părea o corvoadă. Inventase o durere de burtă de la niște mere nespălate ca să nu provoace întrebări nedorite. Se refugia ziua în mijlocul grădinei de legume unde dădea frâu lacrimilor de deznădejde fără să trezească suspiciuni.

Mama era singura care observase că fata ei nu e în regulă, tatăl se scula devreme și își petrecea toată ziua în atelier. 

După câteva săptămâni când tatăl plecase la oraș să cumpere ceva furnituri, Mărioara reușise să-i povesteasă toată povestea mamei, printre lacrimile care-i curgeau șiroaie  de-a lungul feței roșii de rușine. Era ca un condamnat, așteptâd cu înfrigurare reacția mamei și satul ei despre cum ar fi trebuit să procedeze.

Mama Mărioarei nu a putut scoate multă vreme vreo vorbă. Când a vorbit însă, cuvintele nu au fost cele pe care le aștepta fetița înfrigurată.      

-        Știi că am o soră în București cu care taică-tu nu prea mă lasă să vobesc. Îi venită la țară ca casa bunică-tei de peste deal, el nu știe de asta. Peste jumate de oră, trece autobuzul care te va duce acolo, ia-ți ceva haine și pleacă. O să-ți dau un bilet către tușă-ta să aibă cumva grijă de tine în capitală că tot acolo ai vrut tu permanent să ajungi. Să nu mai vii acasă niciodată, nun e putem face de râs în sat cu povestea asta.

-        Mămucă, de ce mă surghiunești? Cu ce sunt vinovată? a izbucnit în lacrimi fetișcana ai căror ochi păreu o fântână nesecată.

-        Vinovată, nevinovată, asta nu trebuia să se întâmple. Și tatăl tău nu trebuie să afle. Las că-i mai bine să creadă că ai fugit de-acasă decât că ai fi putut ademeni un bărbat de vârsta lui în pat.

-        Mămucă!!!

-        Hai, lasă plânsul că te vede lumea! Marș și ia-ți o bocceluță de haine și la autobuz!

Atâta gheață în vorbe Mărioara nu crezuse că va declanșa cu povestea ei.

Dându-și seama că mama nu glumește și nici nu se va întoarce din cuvânt, Măriuca și-a dat cu multă apă rece pe față să usuce orice urmă de lacrimi, a luat un plic pe care să-l dea tușei către care pleca, o mână de haine și a plecat cu capul în pământ la autobuz. Mama refuzase să o însoțească chiar și numai până în stație, înțelesese mulți ani mai târziu de ce. În plicul pe care i-l dăduse mama era o scrisoare către tușa din București dar și o sumă de bani pe care mama Mărioarei o luase din atelierul de croitorie. Apoi îi povestise bărbatului ei că fata fugise în lume și sustrăsese din atelier și o sumă de bani.

Norocul Mărioarei a fost această mătușă veselă, soră a mamei. Nu a aflat niciodată în mod cert ce fusese scris în acel bilețel, probabil era ceva din povestea nopții de coșmar trăită de fetiță căci Mărioara avusese impresia că tușa se uită cu multă milă la ea după ce terminase de citit scrisoarea. Parcă bombănise printre dinți și ”- Cretina, degeaba i-a dat Dumnezeu copii!”, dar Mărioara nu mai era atât de sigură pe vorbele astea, după atâțea ani de la întâmplare.

Cert este că mătușa, plecată și ea de tânără în capitală să-și facă un rost. avusese norocul să dea peste un bărbat care avea acea bucățică de căsuță în București, pe care-l luase cu drag de bărbat. Din nefericire căsnicia lor nu durase decât câțiva ani și tușa rămăsese văduvă și stâpăna moștenitoare a căsuței. Nu știa cum dar tușa reușise să o înscrie la școală în clasa a VIII-a, având pesemne în acel plic și actele Mărioarei iar după clasa  a VIII-a o luase cu ea să lucreze la Atelierele Grivița. Ani mai târziu Mărioara își completase 10 clase la seral și făcuse și o școală profesională. Nu, nu croitoria, visul acela murise în nopate acceia toridă de iulie. Nu mai putea vedea o mașină de cusut, nu mai putea vedea cântărețele legănându-se la televizor în rochii lungi și frumoase, nu mai visa să devină soție. Toate aceste vise îi fuseseră răpite de un nemernic care scăpase nepedepsit datorită unei precepții greșite exitență în morala vremurilor de atunci la sate.  

            Nu se putuse împrieteni cu nici un băiat, fiecare ochiadă pe care i-o arunca vreun flăcău îi trezea sudori reci pe spate și cuțite dureroase în burtă. Nici tușica nu o îndemnase la măritiș, era între ele o tăcere pe care nu a acoperit-o nici timpul lung pe care l-au petrecut împreună. Pe mămuca nu o mai văzuse niciodată, câțiva ani mai târziu, când Mărioara devenise o adevărată domnișoară de București, frumoasă dar tristă, o anunțase tușica că lipsa ei de trei zile se datorase înmormântării surorii ei. Nu o anunțase pe fată pentru că nu era momentul ca la o înmormântare să se deschidă unele răni vechi care puteau face mai mult rău decât bine, așa i-a explicat tușica hotărârea sa.

            A avut norocul ca după 90 tușica să aibă curajul unei discuții sincere cu cumnatul ei și să-i povestească acestuia adevărul despre fuga Mărioarei. Cu ochii în lacrimi, un bătrân cu părul alb și înconvoita de vreme a întâmpinat-o pe Mărioara în pragul casei părintești  și fără o vorbă a strâns-o îndelung la piept pe femeia care îi amintea de fătuca atat de dragă tatălui. Nu au rostit nici un cuvânt despre nenorocirea care îi alungase fata de-acasă, nici un cuvânt despre modul cum înțelesese mama să rezolve această tragedie, între ei s-a spus doar un cuvânt, rostit tremurat printre buzele bătrânului ei tată:

”- Se cuvine s-o ierți!”

Despre violator Măriuca auzise de prin sat, din întâmplare că murise în urma unui accident la pădure, se speriase calul și îl călcase în picioare.

Timp de un an, cât Mărioara a lucrat la noi, n-am mai adus niciodată vorba despre crâmpeiul de viață care îi marcase întreg destinul. Era prea dureros și prea greu pentru ea să-i răsucești mereu cuțitul în rană. A fost însă una dintre menajerele preferate de mine și Buni. A renunțat la slujbă când starea lui Buni s-a înrăutățit și ne-am dat seama că nu mai puteam face față cu menajere externe. Mărioara nu putea și nu voia să fie internă, considera de datoria ei să fie seara acasă și să-și aștepte nepotul de soră cu o masă caldă. Era hotărârea ei și am respectat-o. A fost o femeie deosebită până la sfârșit căci până când am găsit o înlocuitoare a acceptat să doarmă la Buni și să aibă grijă de aceasta. Soacra – mea a regretat-o pe Mărioara de multe ori, blândă, fără să ridice tonul niciodată, harnică, veselă și tristă în același timp. Viața însă trebuia să meargă mai departe.

Va urma….