Menajerele soacrei mele - cap II - Aurica

                                          

Aducerea lui Buni de la Iași la București ne-a obligat să căutăm o altă menajeră. Așa că, mai de voie mai de nevoie, am purces la un anunț în ziar.

Cum să faci să cauți menajeră pentru o femeie bolnavă, nedeplasabilă și care să nu încalce principiul discriminării pe criterii de sex?  Da, zice principiul că nu contează ce sex are preopinentul care dorește angajarea, trebuie să dai șanse egale atât femeilor cât și bărbaților? Dar…cum dracu să faci chestia asta?

Să scrii în ziar ”caut menajeră” deja înseamnă discriminare deoarece cuvântul este de genul feminin. Iar de cuvântul menajer, cu referire la o ocupație nu am auzit. Așa că anunțul nostru din ziar era generic și vag: ”căutăm persoană care să…”.

Când mă gândesc, în acestă poveste, la principiul mai sus enunțat, nu pot să nu remarc că  la discriminarea bolnavei care ar trebui să se lase dezbrăcată de un bărbat nu s-a gândit numeni! Cum ar putea să trăiască fără să-i fie rușine o femeie care nici în fața bărbatului ei nu se dezbrăca (aceasta fiind morala pe vremurile tinereței lui Buni) dacă i-ai aduce un ”menajer”? Cred că aceste principii absurde importate din vest nu erau decât niște fițe adoptate de poporul roman groso modo, fără să țină seama de situații particulare, depășind limita bunului simț, așa cum era cazul lui Buni.

Lăsând deoparte filosofia despre discriminare și masculinul femininului menajeră, să ducem mai departe povestea Auricăi, prima menajeră pe care a avut-o Buni la venirea ei în București.

Aurica ni s-a părut o alegere corectă, am avut impresia că a fost cea mai bună la interviul pe care l-am organizat cu femeile care au răspuns la anunțul nostru. Avusesem noroc căci nu s-a prezentat nici un bărbat la interviu, așa că am putut respecta principiul discriminării fără să o discriminăm moral pe Buni nici măcar cu gândul.

Aurica avea în jur de 65 de ani, plinuță, cu aere de bucureșteancă făcută cu forța de regimul comunist dintr-o țărancă venită dintr-unul din satele din județul Giurgiu. Era singură, ceea ce era un atu în plus pentru compania pe care o doream noi pentru Buni.

Nu mai știa să iubească pământul și nu s-ar fi întors în satul ei natal nici s-o tai cu cuțitul deși trăia într-o magherniță și de cele mai multe ori nu avea ce să pună pe masă. Unghiile însă, deși nu prea curate, nu uita să le dea cu ojă, că doar așa îi stătea bine unei doamne. Părea că își dorește mai mult ca oricând un serviciu chiar dacă însemna să stea la Buni de la 8 dimineața la 8 seara. Și-a dat seama imediat – cu acea inteligență șmecheră a țăranului roman dezrădăcinat -  că din cele 12 ore urma să muncească maxim 5-6 ore iar restul să stea la televizor cu Buni și să urmărească amândouă telenovele. 

Aurica! Una dintre femeile după care a plâns cel mai mult Buni. Nu pentru că era foarte harnică sau foarte grijulie cu ea ci pentru că fiind cel mai adesea beată o făcea pe Buni să râdă.  Ori soacra mea avea nevoie să fie veselă în tristețea adevărului că nu avea să mai meargă niciodată.

Aurica a rezistat la noi doar două luni. Mai bine zis noi am rezistat două luni fără să o dăm afară pe ușă. Pentru că chiar dacă înțelegeam dorința lui Buni de a râde, desele ei prezențe sub influența alcoolului ne înspăimântau. Stăteam cu îngrijorare la birou să nu devină violentă, să nu o scape pe Buni când o ajuta să se ridice la marginea patului, să uite gazul aprins sau cine știe ce alte trăsnăi. Voia salarul săptămânal vinerea și în fiecare sâmbătă știam că fie n-o să vină deloc la treabă fie va fi mangă și fără o lescaie în buzunar.

Am reușit s-o fac să-mi povestească ce fel de om fusese pe vremuri și ce motive o împinsese la băutură pe fata venită la 20 ani de la țară să-și facă un rost în capitală.

Venise în București să-și caute norocul.

” - Ce să faci în anii aceia la țară, să muncești la CAP?” – îmi povestea indignată Aurica, dând dezaprobator din cap.

” - La București erai angajată și-ți găseai repede și un bărbat, ehei, era cu totul altceva decât în împuțitul meu de sat”.

Lucrase ca muncitoare la una din fabricile din București și se măritase cu un mecanic dintr-un sat vecin, îi făcuse cunoștință o consăteancă a lui Gheorghe, colegă cu ea la fabrică. Fata de la țară se modernizase repede, își făcea părul permanent, își dădea unghiile cu ojă și nu uita să-și pună bigudiurile seara când se culca.

Uitase de satul natal, dădea rar pe la părinți căci  ”- E un sat de doi bani, doamnă, ulițele nici nu e asfaltate” Copii făcuse trei, acum toți plecați prin țări străine să-și caute rostul și care la rândul lor cam uitaseră de mama lor.

Într-o zi, prinsă într-un moment de sinceritate pe care ți-l dă paharul de băutură, Aurica mi-a povestit cum a ajuns ea să bea cot la cot cu bărbatul ei.

Lui Gheorghe îi cam plăcea paharul și, de cele mai multe ori, de la serviciu se oprea direct la crâșma din cartier care îi devenise ca o a doua casă. În apartamentul micuț bărbatul ajungea când crâșmarul îl dădea afară fie că nu mai avea bani, fie că era ora închiderii. Aurica îl aștepta zilnic cu același scandal: că a cheltuit banii, că nu face nimic prin casă, că nici nu știe că plozii i-au crescut și au nevoie de unele și altele. Răspunsul lui Gheorghe era invariabil câteva palme date femeii care striga în gura mare de se auzea la colțul străzii, palme care-i făceau să tremure bigudiurile cu care zilnic își împodobea capul de țărancă bucureștenizată.

La o nuntă, îmi povestea râzând Aurica privindu-mă cu-n zâmbet deja împleticit de aburii alcoolului, bărbatul i-a dat să bea mai multe pahare și în momentul acela lumea i s-a părut mai frumoasă, Gheorghe mai  bun și mai tandru iar necazurile i-au dispărut ca prin farmec. S-au întors acasă de la nuntă amândoi veseli, Aurica fericită de ce prinț de bărbat i-a hărăzit destinul, Gheorghe nemaiștiind ce să facă cu palmele pe care se obișnuise să le dea femeii lui până atunci. A fost prima zi când vecinii din bloc nu au mai auzit scandalul cu care se obișnuiseră, Gheorghe o înghiontea ca pe vremuri, paharele erau pline, casa părea mai mare și copiii mai cuminți. 

Din acel moment Aurica a fost fericită doar după câteva pahare, din două s-au făcut trei, din trei patru și apoi atâtea cât o putea ține buzunarul.

”- Și Gheorghe? Acum cum te mai înțelegi cu bărbatul tău?” am întrebat-o încet pe Aurica, sperând că clipa de sinceritate nu-i trecuse încă. Căci aburii alcoolului începuse deja să se împrăștie.

”- Gheorghe  m-a lăsat pentru o țărancă nespălată. Că n-a știut să respecte o doamnă!” a răbufnit Aurica și a continuat să-mi povestească.

Un an Gheorghe a părut fericit că nu-l mai aștepta femeia acasă cu scandal. Ba chiar de multe ori nu se mai ducea la crâșmă ci cumpăra a sticlă de băutură ieftină și bea și râdea cu nevasta în bucătăria unde abia te puteai întoarce și în care stăteau vasele nespălate cu zilele. Copii creșteau mai mult la țară, căci ulițele satului erau înnoroiate și părinții nesuferiți dar erau buni să crească trei plozi ai căror părinți le păsa mai mult dacă paharul le este plin decât dacă copii erau mâncați sau nu.

După vreun an însă de la povestea întâlnirii Auricăi cu alcoolul Gheorghe a anunțat-o că nu suportă o femeie bețivă și că el pleacă de acasă.

„- Păi cum Aurica? Nu era el vesel și fericit că nevasta îl așteaptă cu paharul plin de țuică pe masă? Că e veselă și bine dispusă?”

” – Da, doamnă, da iaca că prostul nu și-a dat seama ce comoară căpătase la nunta aceea. Așa-i omul prost, nimica nu i-a convenit.” mi-a răspuns Aurica râzând în hohote.

Gheorghe își dăduse seama la timp că Bucureștiul, crâșma și Aurica îl distruge. Că nu mai e bărbat și soț ci doar un simplu partener de pahar.  Așa că a lăsat-o pe Aurica, a lăsat Bucureștiul și paharul și s-a reîntors în satul lui, în casa părinților de unde plecase să se facă domn de capitală. A reușit să-și facă o căsuță în curtea părinților, nu i-a fost rușine să se întoarcă la sapă și, nu după multă vreme, și-a găsit și o femeie zdravănă din satul lui cu care și-a refăcut viața. De copii nu s-a mai interesat căci noua muiere i-a mai făcut doi.

Eu, nici măcar în tăcerea care se lăsase între mine și gura Auricăi mirosind a țuică, nu puteam să-i reproșez prea multe lui Gheorghe sau să-i dau dreptate Auricăi căci și ea se cam lepădase de copii pe care-i aruncase în ograda părinților ei care își făcuseră timp printre bolile bătrâneții să-i crească așa cum știuseră ei mai bine, în morala țărănească transmisă din generație în generație prin viu grai.

Am încercat să înțeleg cum a putut o fată de la țară, crescută de oameni cu frica lui Dumnezeu, să ajungă acea femeie care stătea în fața mea. Nici țărancă dar nici orășeancă, alcoolică și mândră de băutura care, după chiar mărturisirea ei, îi era și prieten și mamă și tată. Nu avea nici o remușcare chiar trează fiind. Era convinsă că viața este frumoasă doar când avea banii necesari celor câteva pahare de tărie.

N-am putut, pur și simplu n-am putut nici să o înțeleg și nici să-i mai permit să aibă grijă de Buni. Așa că aventura Auricăi ca menajeră, cel puțin ca menajera lui Buni a luat sfârșit. Cu toată părerea de rău că trebuia să o luăm de la capăt cu căutările.

  Va urma...