Comunismul prin ochii unei femei însărcinate by Lili Crăciun

Scriu aceste rânduri sperând să fie citite de tinerii cărora le se pare ”cool” comunismul. Poate vor înțelege dintr-o poveste adevărată că acest tip de sistem te abrutizează, îți răpește demnitatea, libertatea de a alege, te ucide ca om. Toată povestea este una trăită de mine, nu este imaginație de scriitor dornic să trezească interesul cititorului.

Aveam 29 ani, doi copii și nu mai voiam încă unul când am rămas însărcinată. Pe vrema aceea societatea comunistă îțí interzicea să faci în mod legal chiuretaj dacă rămâneai însărcinată. Ba mai mult sancțiunea încălcării acestei interdicții era pușcăria. Cum nu se găseau anticoncepționale, fiind la rândul lor interzise, nu-ți mai rămânea decât să apelezi la metodele empirice ale bătrânelor care ofereau tot felul de soluții hazardante pentru viața ta sau cel puțin riscante din punct de vedere al libertății. Dar cum era singura șansă într-o societate care îți punea pumnul în gură obligându-te să rămâi mamă chiar împotriva voinței tale, acceptai și asemenea soluții, pe riscul tău.

O asemena soluție am acceptat și eu, era voința mea să am doar doi copii și indiferent de risc voiam să fiu liberă să aleg de câte ori vreau să fiu mamă.

Am ales (dacă aveai de unde alege pe atunci) metoda oferită de o bătrână care mi-a explicat pas cu pas ce trebuie să fac.

Am să vă povestesc în ce consta metoda aleasă de mine atunci și dacă nu vă veți raporta cu ochii minții la tragismul situației de atunci, ați putea să și râdeți de metoda folosită de mine în anul de grație 1987.

Făceai o baie foarte fierbinte cu multă, multă sare, aproape că te opăreai și permanent îți puneai (tu sau altcineva din familie) în cadă o altă oală de apă fierbinte ca să rămână corpul la nivelul de aproximativ fierberea sa. Încercai să stai cât mai mult în apă dar obligatoriu nu mai puțin de 35-40 minute, chiar dacă simțeai că inima începe să ți-o ia razna și-ți blestemai zilele că te-ai născut femeie. După chinul celor 40 minute, ieșeai din baie și te băgai repede sub mai multe plăpumi dar înainte de a face asta dădeai pe gât o cană (da, cană de 250 grame) de țuică în care erau dizolvate câteva linguri de cafea crudă măcinată.

Am făcut chestia asta, eu care nu am fost în stare niciodată să beau nici un pahar de bere sau vin. M-am ținut de nas și am dat pe gât porcăria aia de alcool cu cafea. După un timp nu prea îndelungat am intrat într-un fel de comă alcoolică și într-un soi de criză de calciu. Ulterior mi s-a povestit că mi se încleștase gura și nu puteau să o deschidă pentru ca să mi se dea cu forța niște vitamine. Una din vecinele mele, chemată în grabă de familia mea care nu mai știa ce să facă, striga să fie chemată salvarea că sunt pe moarte. Vecina nu înțelegea decât că îmi este foarte rău căci nu era indicat la vremea aceea să știe multă lume de o astfel de acțiune care te putea conduce direct în pușcărie.

Deși beată moartă,  cu ultimile puteri am reușit să-mi descleștez gura și mi-am concentrat mintea să scot o propoziție pe care am repetat-o la nesfarșit în acele momente:

”- Nu azi, salvarea nu azi, mâine, poimâine!”

Atât îmi mai rămăsese, demnitatea de a nu mă duce la spital  în comă alcoolică. Demnitate care reușise să străbată dincolo de aburii alcoolului. Cum să mă duc la spital? Eu, profesor care îmi doream respectul elevilor, părinților și a colegilor! Eram terifiată chiar în beție să nu se întâmple una ca asta. Norocul meu atunci a fost sosirea soră-mii care știa ce am făcut și care mi-a înțeles mesajul nepermițând nici soțului, nici vecinei mele să cheme salvarea.

Timp de două zile corpul meu s-a răzvrătit continuu împotriva efectelor alcoolului pe care îl dădusem pe gât, pe de o parte aveam niște dureri de mijloc foarte mari, pe de alta vedeam camera învârtindu-se cu mine.

După două zile mi-am revenit din beție și soluția băbuței a început să-și facă efectul, îmi provocasem hemoragie.

Conform indicațiilor bătrânei, după provocarea hemoragiei trebuia să aștept până când aveam să fac febră mare și doar în acel moment să chem salvarea. Asta pentru a fi sigură că doctorii îmi vor aviza chiuretajul și nu îmi vor face tratament de menținere sarcină. Am urmat întocmai indicațiile ”vraciului” și am chemat salvarea doar când termometrul a arătat 40 grade. Credeam că sunt pe drumul cel bun, că urmează chiuretajul și că îmi voi vedea cât de repede mai departe de viața mea.

Norocul meu a fost că cei doi copii erau în vacanță la bunici în acea perioadă și nu vedeau prin ce lipsă de demnitate trecea mama lor.

Visam însă greșit, calvarul meu nu se terminase. După un control medicii au hotărât că îmi pot face antibiotice pentru scăderea febrei și tratament de stopare a hemoragiei și de menținere sarcină.

Doamne câte lacrimi înnăbușite sub pătura de spital am vărsat! Nici măcar să plângi în hohote nu erai liberă să o faci căci ar fi putut declanșa suspiciunea unui medic și ar fi putut chema procuratura să te ia la întrebări.

După câteva zile febra mi-a cedat iar hemoragia s-a oprit astfel încât am fost externată din spital. Încă însărcinată!

Între pereții apartamentului mi-am dat drumul liber la disperare, plângând până la epuizare. Cum să nasc un copil în acest fel? Dacă acea doză mare de alcool și hemoragia de după îi făcuse rău și urma să nasc un copil cu probleme? Nu mai era vorba de faptul că nu doream decât doi copii, în acel moment era vorba că nu îmi doream acel copil pe care-l hăituisem deja prin metoda empirică pe care o folosisem ca să scap de el. Ce să fac? Ce mai puteam să fac? Îmi era frică să încerc orice altă metodă (dacă mi-ar fi spus-o cineva) căci o nouă internare chiar putea duce la suspiciuni. De repetat metoda cu alcoolul, nici gând. Doar dacă vedeam o cană (goală, sau oricum ar fi fost) în fața mea sau la televizor, în secunda următoare îmi vomam și sufletul din mine.

Pur și simplu câteva zile bune am stat prostită neștiind ce să fac, plângând și având o privire tâmpă. Eram în vacanță așa că ziua întreagă eram acasă. Nu-mi ardea de citit, nu-mi ardea de nimic, voiam doar ceva care să mă obosească și să-mi aducă somnul care mă părăsise. Așa încât m-am apucat singură să mut mobile de colo colo, să le schimb locul în casă pentru a-mi ocupa timpul cu ceva și a-mi omorî gândurile prin oboseală fizică.

La sfârșitul săptămânii soțul meu (nici el nu știa prea bine ce făcusem în mod concret) m-a anunțat că plecăm la niște  prieteni la Roman la un chef de casă nouă, programat de mult și la care ne anunțasem venirea.

Am plecat cu gândurile amorțite, cu speranța că poate o să îmi vină  vreo idee să rezolv situația în care eram, dar fără a avea vreo direcție clară.

Acasă la prietena mea, pe la miezul nopții am început să am dureri groaznice și o hemoragie extrem de puternică. Speriată, prietena mea a chemat salvarea și am fost inernată de urgență la un spital din Roman. După obișnuitul control, doctorița de gardă mi-a spus că viața îmi este în primejdie dar că numai șeful clinicii, dimineața, îmi poate aviza chiuretajul și că ce poate să facă ea până atunci este să îmi facă o curățare manuală a uterului, pe viu, pentru a nu da în septicemie. Pe viu, vă imaginați pe înceamnă asta? Nu vă pot povesti durerea pe care am simțit-o, o mână băgată pur și simplu în uter care tragea cu degetele afară cheaguri de sânge. În noaptea aia am crezut că înnebunesc de durere dar mai târziu mi-am dat seama că acea femeie mi-a salvat viața. Dacă așteptam procedurile legale nu știu dacă aș mai fi fost astăzi să scriu această relatare.

Dimineața a apărut șeful clinicii, un bărbat care m-a luat dur la întrebări: Dacă mi-am provocat un avort, ce caut în Roman, ce meserie am. Nu știu de ce dar răspunsul meu că sunt profesoară de istorie l-a înfuriat foarte tare și mi-a spus textual: ”Și ce p..za mătii dacă ești profesoară de istorie, te crezi cineva?” Faptul că am îndrăznit să mă revolt ( ”- Dar ce ați vrea să vă spun? Că sunt femeie de serviciu dacă în realitate sunt profesoară?” - dacă revoltă putea fi asta) l-a înfuriat atât de tare, încât mi-a spus că n-are nevoie de o astfel de pacientă recalcitrantă și că mă trimte la Iași de unde sunt.

A fost chemată salvarea și am plecat la Iași, nici n-a fost așteptat soțul meu să i se spună, a aflat când a venit cu prietena mea în vizită la spital și nu m-a mai găsit. Pe salvare, una din asistentele care erau cu mine, fără să scoată o vorbă a scos o hârtie din dosarul meu de pacientă și mi-a indicat unde să citesc ceva, punându-și un deget pe buze care mă îndemna la tăcere.

”-Cum să tac? Cum să tac?” – strigam în interiorul meu și în mintea mea, buzele mele refuzând însă să se miște. Foaia aceia era foaia de transfer către spitalul din Iași și pe ea, printre alte cuvinte medicale care reprezentau diagnosticul și pe care nu le înțelegeam scria negru pe alb ”Avort suspect, anunțați procuratura”. Nemernicul acela căruia nu îi convenise că eram profesoară înțelesese să se răzbune în acel mod. Ulterior prietena mea  mi-a povestit că da, era un ticălos care nu procedase în mod special așa cu mine, asta era tactica lui cu toate femeile pentru că avea o plăcere perversă să le vadă rugându-se de el în genunchi să nu cheme procuratura și să îi umple buzunarele de bani. Pentru că eu nu o făcusem, îl înfuriasem.

În Iași am fost dusă la camera de gardă unde erau două mese de ginecologie și consultau în același timp doi medici, un român și un arab. Cum doctorul român era ocupat m-a luat în primire doctorul arab – un tânăr mic de statură de doar 30-35 ani, care a citit dosarul și m-a întrebat în șoaptă:  ” - Chiar sunteți profesoară?” N-am înțeles în acel moment de ce vorbea șoptit, în capul meu roiau figuri de procurori care mă arestau, copiii mei care urmau să rămână fără mamă, viața mea distrusă pentru totdeauna.

Am înțeles mai târziu comportamentul medicului arab, Ahmed îl chema, care a venit ceva mai târziu la patul meu de spital și mi-a spus tot în șoaptă, într-o română stricată, să nu răspund sub nici o formă dacă voi fi întrebată unde îmi este fișa de transfer.

Câteva zile la rând dimineața, la vizită, ajuns la patul meu șeful clinicii putea aceeași întrebare: ”- Unde este fișa de trasfer a acestei paciente care ne-a fost trimisă de Roman?” Eu tăceam și dl. Doctor Ahmed, răspundea invariabil: ”- Am uitat să o pun, e la mine în cabinet.”  După câteva zile devenisem o pacientă veche și nu s-a mai pus acea întrebare al cărei răspuns corect, dacă n-ar fi fost medicul arab, m-ar fi condus direct spre pușcărie.

După încă câteva zile am fost avizată pentru chiuretaj. Eram foarte tracasată după cele întâmplate, cu nervii atât de distruși încât injecția care trebuia să-mi amorțească organismul nu și-a făcut în nici un fel efectul așa încât a fost nevoie, așa cum a glumit atunci dl. doctor Ahmed, de o ”doză de cal”, trei fiole mi-a făcut deși erau foarte scumpe și de obicei se făcea o jumătate de fiolă. Căci ce conta dacă pe pacientă o durea, cât îi păsa sistemului comunist de durerea unui om???!!

Poate în final ar trebui să vă spun că avizarea chiuretajelor într-o zi se facea strict în ordinea în care erau comunicate la procuratură și fix la ora comunicată, pentru ca aceștia să aibă timp să oprească un posibil chiuretaj suspect. Poate ar trebui să vă mai spun că eu eram a cincea pe listă dar că doctorul Ahmed a zbierat pur și simplu la asitente că voi fi prima chiuretată pentru că nu sunt în stare să suport țipetele celorlalte femei? Că nu-i pasă de procuratură și că-și asumă riscul.

Au fost momente terifiante pentru mine care mi-au marcat existența și care au adunat în sufletul meu pe de o parte o ură și mai mare împotriva sistemului comunist iar de de altă parte au născut un mare respect pentru tinerelul acela  arab  care și-a pus cariera la bătaie pentru mine și pentru libertatea mea.   

Povestea aceasta nu a fost scrisă pentru a impresiona oameni care nu cunosc sau nu au cunoscut sistemul comunsit, e o relatare veridică a unei întâmplări care s-ar putea repeta, în acest mod sau în altele poate mai rele, dacă nu suntem atenți cu libertatea pe care ne-am câștigat-o cu greu în 1989,  dacă n-o apărăm ca pe bunul nostru cel mai de preț. Și dacă nu înțelegem, dincolo de acel egalitarism care ni se pare foarte frumos, ceea ce este rău și degradant într-un sistem comunist.