Pe Cornelia am cunoscut-o când Buni
încă locuia în Iași. Imediat după ce avusese atacul cerebral încercasem câteva
menajere care dăduseră bir cu fugiții după doar câteva zile. Căci nu părea ușor
să ai grijă de o femeie care avusese atac cerebral și nu se mai putea deplasa.
S-o speli, s-o schimbi, să-i dai de mâncare și să faci curățenie, să gătești
dar să stai și cu bolnava care era dornică de conversație nu era la îndemâna
oricui. Cornelia le-a făcut pe toate, cu o seninătate pe care doar oamenii simpli
și buni o au.
Mărunțică, slabă și fără prea mulți dinți în
gură, Cornelia avea o forță pe care nu i-o bănuiai după statură și cântar. Era
destul de tânără dar ridurile îi încrețiseră ochii și gura, poate că părea
senină dar acele mici și fine brazde pe față dovedeau că avea și ea nopți de
griji și nesomn.
Avusese în viață pe de o parte noroc și pe de altă
parte ghinion, după cum se exprima chiar ea. Noroc că părinții îi lăsaseră
moștenire o bucățică de casă pe Dealul Sărăriei din Iași cu o grădină minusculă
și ghinion că era măritată cu un bărbat neputincios. Avusese un accident de
muncă pe vremuri și nu mai era bun de nimic, o legumă de care nevasta aproape
că trebuia să aibă grijă ca de un copil.
Casa era mică și nu văzuse o renovare de zeci
de ani dar Cornelia era mulțumită că avea un acoperiș deasupra capului. Chiar
dacă micuță, grădina Corneliei avea toate legumele care îi erau necesare, mâna
ei fermecată le îngrijea, cine știe în ce moment al zilei. Găseai roșii, ardei,
castraveți și ceapă în grădina Corneliei dar și cartofi, fasole și varză. Așa
reușise să-și întrețină familia din petecul de pământ de la părinți, în
perioadele în care nu găsea de lucru și trăiau toți de pe urma unei pensii de
handicap mică și insinifiantă de care beneficia bărbatul Corneliei.
Acolo își crescuse cei doi copii – baiat și
fată -, acolo își măcina zilele și visele. Căci chiar și Cornelia avea vise,
sigur ele erau mărunte: să aibă ce pune pe masă mâine, să nu-i facă bărbatul o
criză, să poată plăti lumina și luna viitoare, să-și găsească copiii orice
serviciu numai să o degreveze de poverile zilnice pe care le ducea singură.
N-am auzit-o plângându-se niciodată de asprimea
vieții, avea acea resemnare și înțelepciune a țăranului roman că era crucea ei
acest destin și că trebuia să o ducă.
Era bucuroasă că se înțelegea cu Buni, că noi
eram oameni de treabă, că îi permiteam să-și facă slujba după un orar stabilit
de ea. Venea dimineața la 7 și statea până la 14,00 timp în care făcea în
ritmul unei albine toate sarcinile pe care i le dădusem. Îi făcea toaleta de
dimineață lui Buni, îi dădea să mânânce micul dejun, făcea curățenie, punea
rufe la spălat și gătea pentru prânz și seară, îi dădea să mănânce de prânz. La
14,00 pleca acasă și mai venea de la ora 18,00 la 20,00 luând-o de la capăt:
toaletă,cina, o mică curățenie la bucătărie, pregătirea pentru
noapte. Avea timp chiar și de conversație și de exerciții cu Buni. Norocul ei -
și al nostru – este că locuia nu foarte departe de apartamentul lui Buni, făcea
toate aceste drumuri pe jos.
Noi ne mutaserăm de un an la București dar cu
Buni locuia Tavi, fiul nostru încă student care mi-a povestit multe despre
Cornelia și despre modul cum se desfășurau lucrurile acolo, acasă la Buni.
Multe din amănunte le știu și de la Buni, căci atacul cerebral îi înfrânsese
dorința de a merge dar în rest creierul îi era normal, puteai să comunici orice
cu ea, citea foarte mult și se uita la televizor.
Corneliei îi plăcea să stea de vorbă despre
viața ei. De câte ori ne duceam la Iași, în acel an și jumătate cât Buni a mai
locuit acolo, am vorbit mult despre ea, despre trecutul și speranțele ei de
viitor.
După cele 8 clase obligatorii făcuse o școală
profesională de țesătoare iar până la desființarea fabricii lucrase la
Țesătura,. Fusese mulțumită pe vremea comunismului, avea serviciu, pentru casă
nu făcuse cerere; îi era bine cu părinții în căsuța de pe Dealul Sărăriei,
acum aproape ascunsă între casele uriașe
care se făcuseră în jurul ei. Știa însă în vremea aceia că nu va fi dată afară
și că după ani de muncă va ieși la pensie de la Țesătura. Iar de copii nu-și
făcea griji, ar fi urmat o școală profesională și ar fi plecat oriunde ar fi
fost repartizați.Revoluția îi bulversase acest echilibru.
Nu-și dorise prea multe de la viață, se
măritase de foarte tânără și imediat în viața cuplului apăruseră cei doi copii
care îi umpleau tot timpul după ce venea de la serviciu. De copii avusese grijă părinții ei, până ce
trecuseră la cele veșnice. Bărbat cu adevărat n-a avut decât câțiva ani după
măritiș, se îmbolnăvise de tânăr și nu mai putuse conta pe ajutorul lui. Dar
îmi spunea că era mulțumită că există, că copiii avuseseră cui să-i spună tată
și, mai ales, că nu era un bolnav violent.
Da, îmi spunea Cornelia cu nostalgie, erau și
lipsuri multe pe vremea răposatului conducător dar ”parcă era mai multă
stabilitate, mai multă tihnă”. Am întrebat-o dacă n-o deranjase – în perioada
comunistă - că nu se găsea de mâncare,
că se întrerupea lumina, că nu era căldură, că îți era frică să scoți un cuvânt
de nemulțumire din cauza pericolului arestării. Mi-a răspuns resemnată:
- Da ce,
acuma-i mai bine? Poate pentru dumneavoastră, dar eu? Slujbă nu mai am de la 30
ani, copiii nu au unde să lucreze că nu au făcut nici ei cine știe ce școală,
de frig stau în frig și acum căci căldura costă iar lumina o întrerup eu ca să
nu plătesc mult. Cât despre mâncare? Ce folos că văd atâtea minunății în
magazine dacă nu am bani să le cumpăr! Și-mi
povestiți dumneavoastră doamnă că se poate circula în Europa? Păi ei nu am
văzut nici marea noastră, la ce-mi trebuie Europa? Iar cu libertatea asta eu ce
să fac?
Am încercat să mă pun în pielea Corneliei de
multe ori, să înțeleg modul ei de viață, aspirațiile ei mărunte, amărăciunea că
nu mai era nimic stabil în societate.
Nu-și dorea revenirea comunismului, înțelegea că omul acela care ne
condusese 24 de ani era rău dar nu înțelegea de ce aceia care îl înlocuiseră nu
luase ce-i bun de la el și de ce făcusem o revoluție dacă ei îi mergea mai rău.
”La ce bun o revoluție” dacă viața ei nu se
îmbunătățise ci dimpotrivă, asta era nedumerirea din ochii Corneliei!
În acel an și jumătate în care a fost menajera
lui Buni, femeia mărunțică și slăbuță a făcut minuni cu soacra mea. Făcea pași
prin casă cu cadru, făcea baie în cadă ajutată de Cornelia, mânca pe o măsuță
la margine patului. Mie nu-mi venea să cred. De unde avea Cornelia atâta forță
fizică și atâta răbdare cu Buni, putere să treacă peste hachițele ei de femeie
bolnavă, îmi depășea puterea de înțelegere. Buni era o femeie foarte corpolentă
și Cornelia reușea s-o ajute să se ridice la masă, să o întoarcă de pe o parte
pe cealaltă, era o minune ceea ce reușise, fără a fi în permanență cu ea.
Am întrebat-o pe Buni ce făcea în timpul când
Cornelia nu era iar Tavi fie era la facultate fie în camera lui făcându-și
proiectele, fie la o plimbare cu prietena lui sau o agapă cu colegii. Mi-a spus
că citea și se uita la televizor, urmărea telenovelele de pe TV Acasă dar și
știrile, emisiunile politice. Era fericită când îi cumpăram revistele de cancan
din care afla ce au mai făcut vedetele locale în viața lor privată. Poveștile
din reviste îi plăceau și Corneliei așa că aveau ce comenta amândouă pe
marginea lor.
Când Tavi a terminat facultatea devenise cert
că-i vom aduce în București iar Cornelia urma să își piardă slujba. Supărarea
ei a fost atenuată de darul pe care i l-am făcut la plecare, aproape toată
mobila din apartamentul lui Buni. La București nu reușisem să găsim pentru
soacra mea decât o garsonieră ceva mai spațioasă, în apropierea locului unde
locuiam noi așa că nu aveam ce face cu mobile din cele 3 camere de la Iași.
Tavi nu mai voia să locuiască cu bunica, era tânăr, voia să aibă viața lui
alături de partenera cu care era deja din Iași și am înțeles acest lucru căci
erau două generații care nu își doreau același lucru.
Ne-am despărțit de Cornelia după un an și
jumătate în care a lucrat la noi. Ea, fericită pentru mobilele și covoarele cu
care o înzestrasem dar și cu un amestec de supărare că trebuia să o ia de la
capăt să-și găsească ceva de lucru. Noi, îngrijorați ce femeie vom găsi în
București pentru Buni dar și fericiți că puteam s-o avem mai aproape. Ne-am fi
dorit să o luăm la București și pe Cornelia dar ea era dependentă nu numai de
un salar ci și de bărbatul ei pe care trebuia să îl îngrijească așa că pentru
noi, odată cu aducerea lui Buni la București, Cornelia a rămas doar o amintire.
Va urma...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu