dincolo de sticlă un om care plânge
și-mi pare străin; și-mi pare atât de aproape.
Dincoace,
masca îmi transformă suferința în zâmbet
mă ferește de lumea plină la rându-i de măști.
De partea cealaltă
sunt eu ... transparentă, pură și limpede,
un suflet albastru și palid... și tristă.
Fata aceea
pe care-o observ cu mirare-n oglindă
sunt eu... este alta? Sunt eu, fără taine.
Tăcere-ntre noi...
nu spunem cuvinte, privirea ne este
suficientă în drumul spre recunoaștere
Eu înțeleg
tristețea ce pare a sparge oglinda,
ea-mi recunoaște masca, necesară spre lume.
Câtă vreme
mai pot să mă privesc în oglinda conștiinței
nimic nu-i pierdut... mă pot recunoște prin vreme.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu