La ceas de asfințit, aproape de trecerea tainică dintre un an și altul încerc să-i înțeleg pe cei care votează cu stânga, cea care în ultima vreme are accente comuniste. Și pentru asta mă voi transforma în avocatul celor 4 milioane care au votat USLul la alegerile din 9 decembrie 2012, a celor care nu cred în beneficiile pe care le-ar aduce lor o societate democratică capitalistă.
Tone de hârtie au curs după alegeri, câștigate en-fanfare de către
Uniunea Social Liberală.Votanții care i-au adus la putere într-o majoritate
convenabilă pentru orice proiect de guvernare sau legislativ au fost etichetați
în tot felul de presă. Li s-a spus: ”idioți”, ”cretini”, ”fără creier”,
”manipulați”, ”carne de tun” și alte asemenea epitete. Cuvinte jignitoare
cu care nu sunt de acord pentru că ele sunt un atac asupra acelei libertăți de
a alege pentru care am luptat. Cine nu-i de acord cu mine nu e idiot are doar o
altă alegere. Și oricum mi se pare nefiresc să-i etichetați în acest mod și
apoi să le vreți votul.
Dincolo de faptul că în
cei 4 milioane pot fi părinții dvs. vecinul, portarul de la compania unde
lucrați, aș vrea să vă aplecați cu seriozitate asupra acestui fenomen și să facem
o analiză cu privire la motivele pentru care a fost votat engross USL. Și mai
mult decât votul din 9 decembrie aș vrea să analizez care ar fi motivele
pentru care o parte bună a populației și-ar dori din nou o societate la fel cu
cea apusă în decembrie 1989.
Am trăit în comunism și am înțeles foarte bine nemulțumirile populației
față de regimul dictatorial condus de Ceaușescu. Nu vă îmbătați cu apă rece!
Majoritatea cetățenilor nu-l urau pe Ceaușescu pentru că ne furase libertatea
de opinie, de exprimare, propria noastră alegere a viitorului. Ar însemna să
considerăm acest popor, în majoritatea lui, mai cult decât este. Nu.
Majoritatea cetățenilor români îl urau pe Ceaușescu pentru că nu se găsea de
mâncare, era frig în casă, nu era apă caldă.
În rest, asta cu libertatea individului, cu confiscarea dreptului
de exprimare sau de mișcare în afara granițelor era apanajul urii clasei
intelectuale din România față de regimul communist care suprimase aceste dorințe.
Cei 10 -15% care formau clasa intelectuală erau cei care urau că trebuie să fie
prezenți la ședințele de partid, să ia cuvântul și să pronunțe niște expresii
din limbajul de lemn de care le era silă, urau că trebuiau să dea socoteală unor
nulități care erau activiștii de partid despre munca lor, urau obligativitatea
participării la simulacrul de vot care se organiza o dată la 4 ani. Urau tot
ceea ce le restrângea libertatea lor individuală dar, încă o dată, acești
oameni erau în proporție de 10 -15%, plus minus câteva procente. Restul
populației nu avea treabă cu libertatea de exprimare. Vă spun cu mâna pe inimă,
cred că dacă Ceaușescu le-ar fi dat apă caldă, căldură și s-ar fi găsit mâncare
în magazine, nici unul din ceilalți 85- 90% nu ar fi avut ce reproșa
comunismului și cu atât mai puțin ”Marelui Cârmaci”.
Da, au participat la evenimentele din decembrie 1989 și oameni din acest
procent de 90% dar pentru motivele arătate înainte și nu pentru cucerirea unei
libertăți pe care nu o înțelegeau și de care nu aveau nevoie. Da, poate au
strigat ”Jos comunismul” dar strigătul lor nu era corelat cu înțelegerea unei
altfel de societate decât cea în care trăiau.
Ce le-a oferit celor 90% comunismul ca să aibă păreri de rău și să-și
dorească, în taină, revenirea la o astfel de societate? O să încerc să explic,
concentrat în cuvinte puține:
1. O slujbă sigură, pe bani puțini e adevărat, dar sigură. Și fără muncă
să dai în brânci. Vă aduceți aminte că pe vremea aceea era o mândrie să ieși la
pensie din același loc de muncă unde te angajasei pentru prima data la 16-20
ani? Făceai o școală profesională, știai că vei fi repartizat într-o fabrică și
dacă nu furai sau nu erai beat zilnic la slujbă ieșeai la pensie de acolo.
Chiar dacă erau bani puțini pe care-i luau în acele vremuri, oamenii
astăzi percep doar siguranța de atunci a slujbei, lipsa de stres pentru că ai
servciu și nu vei fi dat afară și nici fabrica nu se desființează.
Oricum, nici azi nu sunt salarizați cu mult mai mult decât atunci dacă
raportezi la ce pot să cumpere din veniturile lunare la care se adaugă stresul
jobului nesigur de azi pe mâine.
2. O locuința. Mică, înghesuită, uneori într-un cartier mărginaș dar
fiecare avea o locuință. Să ne aducem aminte că fiecare familie, la venirea
unui copil primea o locuință, garsonieră, apartament. E adevărat că erau
locuințe cu chirie dar era o chirie modică, către stat, nu riscai să te dea
afară nimeni din cuibușorul tău, mai mare sau mai mic.
Vremurile de după revoluție au adus responsabilitatea să-ți cauți singur
locuință, să o cumperi sau construiești. Sau să stai cu chirie la mâna
unui particular, o chirie nesigură într-o locuință nesigură din punct de vedere
al stabilității domiciliului.
3. O vacanță pe an pentru fiecare. Comunismul a dat posibilitatea
fiecărei familii de a pleca la mare, munte sau într-o stațiune
balneo-climaterică o dată pe an. Biletele erau ieftine, asigurate prin
sindicatul muncitorilor, mâncarea asigurată (3 mese pe zi), aproape tot românul
și-a petrecut un astfel de concediu. E adevărat că concediul însemna aici
acasă, dar ce contează? Însemna 14 zile la mare sau la munte sau 18 zile într-o
stațiune.
După revoluție există o mare categorie de oameni care nu au mai plecat
niciodată în concediu. Pentru că vacanța e scumpă iar banii puțini. Concediul e
petrecut de obicei la părinți la țară (acceia care îi mai au) și acasă. Iar
dacă ai curajul unui concediu înseamnă o strângere de curea pentru mai multe luni
pentru o odihnă de maxim 7 zile.
4. Siguranța. Exista această siguranță, dincolo de slujbă, vacanță,
locuință. Părinții nu erau îngrijorați ce fac copiii lor în tabără, la
cercurile de la școală, în drumul de la școală către casă, nu erau îngrijorați
unde vor locui dacă se căsătoresc, unde vor munci, cine le va crește copiii. Toate
astea se rezolvau de stat, tu trebuia doar să aplauzi din când în când.
Nu fac apologia comunismului, am vrut doar să mă pun
în pielea unui cetățean simplu, zidar, tâmplar, electrician care nu-și dorește
libertate de exprimare. Viața lui e mult mai ancorată în realitatea zilnică. Își
pune doar întrebarea dacă schimbarea adusă în România în decembrie 89 a adus
pentru el ceva bun sau nu. Iar răspunsul îl dezamăgește: banii sunt tot puțini,
la căldură a fost nevoit să renunțe singur ca să facă față cheltuielilor de la asociație,
la fel la apă caldă, mâncare se găsește în magazin dar fără bani să o cumperi
pare mai frustrant decât atunci când nu era, stă în gazdă cu frica că-l va
anunța proprietarul fie că i-a mărit chiria fie că vrea să vândă, vacanță nu a
mai făcut de ani buni, e într-un permanent stres cu slujba și-i îngrijorat cu
fiecare zi care trece de siguranța familiei sale.
Puneți-vă în pielea acestor oameni și spuneți-le ce le oferiți mi mult
decât le oferea comunismul? Și dacă o să găsiți un răspuns real, sincer, atunci
nu vom mai avea votanți majoritari de stânga. Încercați însă să nu puneți pe
primul plan nevoile voastre de libertate de opinie, de mișcare, oportunitatea de
câștig pe care ți-o dă o societate democratică. Încercați să răspundeți
nevoilor celor 90% care nu vor oportunități și libertăți, ei nu sunt creatorii,
sunt doar executanții vor stabilitate și viață materială decentă. Dacă veți
găsi răspunsurile corecte pentru ei, victoria democrației va fi asigurată
pentru multă vreme.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu