Din toamna lui 2004 am devenit foarte tristă, zilele se scurgeau fără ca eu să mă mai pot bucura de ceva. Vlad, copilul meu genial de numai 18 ani înţelesese să plece într-o lume mai bună. Din momentul acela am urât marea care mi l-a răpit, l-am urât pe Dumnezeu pentru că a luat un copil care nu făcuse niciodată rău nimănui.
Virgil a încercat orice metodă să-mi readucă zâmbetul pe buze. Astfel încât în decembrie m-am trezit cu o mingiuţă albă cu ochi negri, o minunată căţeluşă din rasa Samoyed.
Enya. Da, Virgil a avut dreptate, mi-a readus zâmbetul pe care credeam că l-am pierdut pentru totdeauna. Pare imposibil ca absenţa unui copil să fie înlocuită de o căţeluşă şi aşa şi este doar că Enya s-a strecurat în sufletul meu şi a reuşit să mă fac să râd din nou. A reuşit să-mi împartă inima în mai multe cămăruţe, una care păstrează şi azi durerea pierderii lui Vlad şi altele în care am putut să mă tăvălesc prin zăpadă, să alerg împreună cu ea, s-o perii, să râd de mutriţele ei sau să o cert când era obraznică. Ceartă care nu putea ţine mult pentru că Enya a devenit membru deplin al familiei, iubinde-ne şi fiind iubită de noi cu aceeaşi măsură. Dacă făceam sarmale o includeam şi pe domnişoara la porţie. Atâta doar că nu suporta maşina şi nu am putut să o luăm cu noi în călătorii.
Au trecut 8 ani de când Enya este în viaţa mea şi azi, acum este foarte bolnavă. Medicii spun că are un cancer la pancreas. Mă doare sufletul când o văd cu ochii trişti, părând că nu ne mai recunoaşte în unele momente. Cât trebuie să sufere un sufleţel care nu poate să spună cât şi unde o doare! Cât a putut să poarte suferinţa în trupuşorul ei dacă acum nici o săptămână ne întâmpina veselă la poartă iar azi este pe moarte? Mi se rupe inima şi mi se pare din nou nedrept.
Mă simt de parcă toată viaţa m-aş zbate să ies la liman şi, când în sfarşit zăresc malul, în val mă aruncă din nou în mijlocul vâltoarei.
Ştiu că nimeni, niciodată nu mi-o va lua pe Enya din suflet, aşa cum în inima mea Vlad este prezent şi niciodată nu va pleca de acolo. Aş putea să-mi ostoiesc durerea cu acest gând. Şi totuşi, cred că cel puţin în ceea ce mă priveşte, viaţa nu-i dreaptă şi mă supune la încercări mereu şi mereu, fără oprire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu