Acasă

sâmbătă, 29 decembrie 2012

Comunismul prin ochii maicii Varvara

Maica Varvara și-a început ucenicia ca soră la mânăstirea Vladimirești.  Nu despre lăcașul de cult vreau să vă vorbesc deși ar fi multe de spus și despre asta ci despre ea, astăzi maica Varvara, fosta soră Virginia de la Vladimirești, sora tatălui meu. Modul cum a perceput ea și ”surorile” ei comunismul sunt poveștile pe care le-am ascultat în copilărie și adolescență din gura ei și a celorlalte 2 măicuțe cu care a locuit.
Avea 17 ani, o copilă frumoasă, veselă. Doar că nu-i plăceau băieții și horele, era mai fericită în biserică. A început să crească în ea dorința de a merge la mânăstire, de a îmbrăca haina monahală. Cum bunicii mei nu erau de acord, visând pentru ea un băiat gospodar și harnic, a reușit să-l convingă pe tata să-i fie complice și într-o noapte au fugit de acasă cu căruța spre Galați. Acolo auzise tânăra fată că se construise o nouă mânăstire și maicile erau tinere, nu cu mult mai mari decât ea.  Acolo voia să trăiască, era hotărârea ei, liberă și nestrămutată. 
A trăit în mânăstire câțiva ani, ca ucenică, visând tainic la ziua în care va deveni călugăriță. Câțiva ani în care a fot fericită, trăia așa cum își dorise, în rugăciuni și nici o lipsă nu i se părea prea mare sau nici o muncă prea grea. 
Visul ei s-a spulberat în 29 martie 1955 când în mânăstirea Vladimirești au pătruns trupele de securitate și au arestat pe maica stareță, Veronica, comitetul de conducere și pe părintele Ioan - parohul mânăstirii. Aceștia urmau să facă ani grei de închisoare ca ”dușmani ai poporului”. 
Îmi spunea măicuța Varvara că motivul arestării acestora a fost faptul că atât stareța Veronica cât și părintele Ioan aveau un har atât de mare încât se goliseră bisericile din toate satele din jur și toți dreptcredincioșii veneau la Vladimirești la slujbă. Regimul comunist a hotărât că-i prea periculos pentru sistem o astfel de adorație iar preoții acelor biserici goale au ”ajutat” să se ajungă la un astfel de rezultat. Nu am cunoscut-o pe maica Veronica dar l-am cunoscut după 1990 pe părintele Ioan și pot spune că avea într-adevăr ceva deosebit, o blândețe în priviri și o înțelegere a problemelor tale fără să trebuiască să-i povestești ceva. Din păcate azi, când scriu, părintele Ioan nu mai este printre noi. 
Până în 14 februarie 1956 viața maicilor rămase în mânăstire a fost un adevărat chin, un supliciu. Anchetate, umilite, puse să calce cu picioarele goale pe cioburi de sticlă (pe motiv că dacă există Dumnezeu și ele sunt miresele Domnului acesta va face o minune să nu li se întâmple nimic), amenințate cu rânjete că ar putea fi violate, cele 318 maici și surori au îndurat timp de aproape un an groaza unui regim care le ucidea zi de zi libertatea de alegere, visul de a-și închina viața lui Dumnezeu și rugăciunilor. 
În noaptea de 14 februarie 1956 cele 318 locatare ale mânăstirii au fost ridicate de Securitate, unele au făcut închisoare, altora li s-a stabilit domiciliul forțat pentru ”port ilegal de uniformă” . Mânăstirea Vladimirești a fost prima mânăstire desființată de sistemul bolșevic din România. Au urmat apoi altele.
Vă puteți imagina câtă durere a fost pentru aceste fete să fie despărțite și aruncate fiecare în câte un colț de țară, la familiile lor sau în orice loc unde aveau să-și găsească pe cineva care să le primească? Să li se interzică să fie ceea ce doreau să fie, călugărițe, slujitoare a Domnului? Pentru o vină care, dacă nu ar fi dramatică, ar trebui să fie comică: ”port ilegal de uniformă”!
Maica Varvara (pe atunci sora Virginia) împreună cu alte 3 măicuțe (maica Teodosia, maica Silvestra și maica Porfiria) s-au retras câtava vreme la familia maicii Silvestra. Ulterior maica Teodosia a fost luata de familia ei la Brasov.
(Despre maica Teodosia - pe numele ei laic Zorica Latcu, poeta crestina, autoarea celebrei poezii "Invata de la toate" aici http://www.fericiticeiprigoniti.net/teodosia-latcu/981-maica-teodosia-a-fost-o-poeta-de-valoare-unica )
  Mai apoi maicile au locuit la noi acasă (fara maica Teodosia) unde au stat câțiva ani, rugându-se și, între rugăciuni, crescându-ne pe mine și frații mei. Ulterior, cu sprijinul familiilor, și-au cumpărat o căsuță într-un sat din județul Brăila, unde au trăit în aceleași reguli ca la mânăstire. În exteriorul casei însă nu aveau voie să poarte haină monahală, au fost nevoite să lucreze la CAP ca orice locuitor din sat și orice vizită la măicuțe era atent monitorizată de Securitate. Și dacă striga cineva la poarta maicile își puneau repede un batic în cap dându-și jos culionul și-și luau un capot lung peste haina de călugăriță. Dacă ar fi fost văzute purtând haina monahală (”portul ilegal de uniformă”) ar fi fost din nou arestate. Măicuțele croșetau foarte frumos și ar fi putut trăi din asta dar nu li se permitea să lipsească de la munca câmpului la CAP, era și asta o formă de umilință pe care trebuiau să o îndure. Părintele Ioan, după eliberarea sa din pușcărie, nu a mai putut fi preot practicant (până după 1990), era urmărit ca cel mai mare bandit, îmi spunea tata că se întâlnea cu el în București conspirativ, pe ulițe dosnice, cu teamă.
Mi-am petrecut aproape toate vacanțele la măicuțe, era atâta liniște și pace acolo încât îmi încărcam bateriile pentru un an de zile. Atât de înțelegătoare, nu mi-au impus niciodată să mă rog, aveau atâta respect pentru libertate încât cred că datorez mult din educația mea celor 3 măicuțe. Am înțeles din modul lor de a se comporta una cu cealaltă  ce înseamna respectul pentru libertatea de decizie a celuilalt.
Maica Silvestra  era o erudită, aveam discuții lungi cu ea de filosofie, morală, literatură, artă, era o adevărată încântare să stai de vorbă cu dânsa. Era însă bolnavă, fusese și ea o perioadă în beciurile siguranței și asta lăsase urme adânci. Maica Porfiria era șugubeață, veselă din orice și o mare bucătăreasă, ea mă alinta cu produsele ei culinare iar din mâna ei ieșeau întotdeauna minuni chiar dacă erau de post. Iar sora Virginia era mătușa mea dragă, ea era ”bărbatul” casei, repara garduri, acoperișul, spărgea lemne. Am învățat de la ele ce înseamnă să ai grijă de cel de lângă tine, ce înseamnă că fii demn chiar și atunci când nu ai pe masă decât o coajă de pâine. Să te simți sătul din foarte puțin doar pentru că mănânci cu chibzuință.
Comunismul nu le-a mai permis niciodată să plece în altă mânăstire iar după 1990 - din motive pe care nu au vrut să mi le destăinuie niciodată - le-a interzis preotul Ioan să se reîntoarcă la mânăstirea Vladimirești, redeschisă sub mâna stareței Veronica, revenită acolo după o viață laică.
Povestea și viața celor 3 măicuțe mi-a întărit de-a lungul timpului o concluzie. Aceea că scopul regimului comunist a fost schingiuirea sufletului uman astfel încât să nu mai ai vise, dorințe personale, să devii sclav al visului comunist. Libertate furată, ucisă din dorința criminală a celor care nu înțeleg libertatea, de a te strivi ca individ.  
Poate că tinerii, care au dorința unei societăți comuniste (sau li se inoculează asta) - considerând-o una dreaptă pentru toți - vor trage învățăminte din acest crâmpei de viață sub regimul comunist. Nimeni nu poate decide în locul tău, libertatea ta e mai presus de toate,  nu există o societate dreaptă pentru toți câtă vreme o mână de oameni decid ce este drept și ce nu pentru tine, fără ca tu să te poți opune în vreun fel. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu