Ucigașul vieții mele – sistemul bancar - - by Lili Crăciun

Acum câțiva ani de zile m-a pus dracu să iau un credit de la o instituție financiară. Ca un fel de scut, că tot le place politicienilor să folosească cuvântul, pentru alte credite pe care le aveam la bancă, speriată fiind de criza economică. N-am să vă vorbesc despre faptul că de fapt m-am afundat și mai rău ci despre avatarul prin care am trecut și mai trec încă datorită birocrației sau mai degrabă a lipsei de profesionalism din sistemul bancar.
Creditul a fost garantat cu un imobil aflat în proprietatea fiicei mele iar în contractul de credit (semnat de mine/soț dar și de fiica mea, ca garant ipotecar) se stipula că pot să îmi deschid un cont de rate sau, la alegere, pot să plătesc în contul colector de clienți al acestei instituții financiare de credit.  La alegere, rețineți.
Nu mult după ce am semnat contractul, creditul meu a fost cesionat de către creditoare unei bănci dar am continuat să plătesc în modul ales inițial, fără a avea un cont deschis pe numele meu. N-am comentat cu privire la cesiune pentru că semnasem dreptul creditoarei de a face o asemenea operațiune. M-am indignat doar de modul în care se ocolesc normele bancare de către bănci. Se înființează o asemena instituție de credit care nu este ținută atât de strâns la respectarea normelor BNR,  se practică dobânzi mai mari, alte tipuri de comisioane iar în fapt creditul ajunge tot la o bancă printr-un contract de cesiune. M-am indignat dar am înghițit în sec întrucât nu-mi pusese nimeni pistolul la tâmplă să iau acei bani și să semnez acele clauze.
Banca cesionară a dat faliment sau a fost cumpărată de o altă bancă, mi-e greu să deslușesc adevăratele motive pentru care nu mai există. Cert este că m-am trezit că sunt debitorul unei alte bănci, înștiințată fiind printr-o scrisoare de către banca preluată în care mi se indica unde trebuie să mă adresez pentru a-mi plăti în continuare ratele.
Eii, de aici a început calvarul. Inițial, timp de două luni de zile am bătut drumul la una din sucursalele acestei bănci la care a ajuns blestematul meu de credit pentru a-mi plăti rata, întrucât nimeni nu știa în ce cont trebuie să plătesc, cât trebuie să plătesc, ce trebuie să facă, dacă mai am sau nu de semnat ceva. Tot ceea ce mi se răspundea la fiecare două zile în care îi vizitam era ”mai treceți pe aici sau mai dați un telefon”. Cum la telefon nu răspundea nimeni niciodată, eram de fapt ținută doar de o singură variantă, ”mai treceți pe-aici”.
După două luni de zile am putut în sfârșit să îmi plătesc rata, pe două luni, evident. După ce am semnat o mulțime de documente, de ziceai că nu le dau bani ci îmi dau ei, cu titlul de donație. Nici nu mi-aduc aminte ce am semnat căci după ce stai vreo două ore în bancă ești suficient de nervos să mai citești ce semnezi, vrei numai să pleci naiba de acolo pe motiv că își trebuie timp să faci și banii pe care trebuie să le dai lor ca rată de credit. Singurul lucru care m-a enervat, de parcă n-ar fi fost suficiente drumurile în acele două luni, a fost că nu-mi primeau banii decât dacă îmi deschideam un cont la ei. Le-am explicat că am avut o altă variantă de lucru cu cealaltă bancă, că în scrisoarea pe care am primit-o se specifica în mod clar că sunt preluată de altă bancă ”în aceleași condiții”, condiții pe care nu vreau să le modific dar am vorbit cu surzii și cu morile de vânt. 
- Nu se poate, acesta este modul nostru de lucru, puteți însă să vă plătiți tot creditul odată, dacă nu vă convine, – acesta a fost singurul răspuns pe care l-am primit.
Sigur, în comparație cu alte instituții publice de stat, funcționarii bancari nu urlă, nu țipă, vorbesc calm, zâmbesc dar asta nu înseamnă că au disponibilitatea să schimbe ceva din regulile impuse de centrală pe care le respectă ad litteram, fără a înțelege ceva.
După încercări zadarnice de a le explica că ”în aceleași condiții” înseamnă fix ce reprezintă cele 3 cuvinte, cu tensiunea ridicată, am acceptat să-mi deschid un cont. Și din nou a trebuit să semnez un maldăr de hârtii, alte ore pierdute în fața unor păpuși de ceară care au pe față un zâmbet comercial încremenit dar fără nici o expresie care ar dovedi că sunt oameni și că creierul le funcționează.        

Acum două săptămâni au început telefoanele. Am fost anunțată că mai trebuie să semnez niște hârtii care reprezintă gaj asupra acelui cont făcut cu forța. ”Ok”, am zis, fără să mă mai împotrivesc. Cum n-am avut timp să merg atunci, am primit ceva telefoane de la funcționarii de ceară și într-un final le-am spus că azi la ora zece voi fi acolo. La ora zece am fost primită de zâmbetul întins pe fața angajaților numai că hârtiile nu erau gata. Mi s-a spus să aștept cinci minute că trebuie să schimbe data, apoi  alte cinci minute și alte cinci minute...
În timp ce una din funcționare învăța în jumătate de oră să schimbe data, un altul mi-a spus că trebuie să mai completez niște hârtii. I-am explicat că le-am semnat data trecută. Am văzut pe fața lui o expresie care însemna ”mama dracului, trebuie să le caut” ceea ce mi-a demonstrat că păpușa era și ea om. Dosare deschise, dulapuri, oftaturi. Într-un final a găsit actele semnate și și-a pus iar pe față zâmbetul tâmp în timp ce mi-a aruncat un  ”scuzați-ne”.
După alte zeci de minute unul dintre funcționari m-a anunțat că mai am de așteptat încă un sfert de oră întrucât trebuie să ”se” modifice ceva în acel contract de gaj pe cont așa că i-am rugat – încă calmă – să se grăbească că sunt plecată de la birou și m-am dus alături să – mi iau bilet la loto într-o încercare disperată sau un vis absurd de a scăpa pentru totdeauna de credite și de funcționarii băncilor din România.
Revenită după un sfert de oră mi s-a comunicat că trebuie să semneze și soțul meu acel contract dar și fiica mea. Gata, mi s-a ridicat tensiunea, am izbucnit:
- De ce mama dracului nu mi-ați spus că trebuie să semneze și soțul meu la telefoanele pe care mi le dați de nu știu câte zile? Sau de o oră/ două în care am pierdut timpul pe aici? Și de ce trebuie să semneze fiica mea, care este garant ipotecar pe un bun imobil, un contract de gaj pe contul meu personal? Sunt luni de zile în care mă plimbați de la Ana la Caiafa. Îmi cereți insistent să vin să semnez un contract pe care abia acum îl faceți, mă țineți două ore că-i gata amânându-mă din 5 în cinci minute și după două ore mă anunțați că am venit degeaba și că trebuie să semneze și soțul și, absurd, și fiica mea? Vreau baza legală în care îmi solicitați acest lucru! Și vreau un draft pe care să îl studiez acasă!

Chipul funcționarului, câtă vreme eu am proferat zbieretele de mai sus, a rămas impasibil, zâmbetul nu i s-a șters de pe fața de ceară. Dar au mai trecut încă 10 minute și draftul nu mi-a fost dat așa că i-am întins o carte de vizită și i-am transmis, în pragul infarctului, că aștept draftul împreună cu baza legală pe mail.
N-am mai așteptat să aud dacă îl va trimite sau nu căci simțeam că dacă nu ies în acel moment din bancă, urmează să-i dau un pumn ca să-i șterg zâmbetul cretin de pe față.