Tentativă de viol cu agresor securist - by Lili Crăciun

La începutul anului V de liceu (septembrie 1977) am fost întrebate de profesori dacă în vacanța de primăvară nu am fi de acord să facem o excursie de 10 zile din care trei în Iugoslavia, la Belgrad. Cum am fi putut să spunem nu? Toate cele 33 de fete din clasă am fost extaziate. Așa că au fost convocați de urgență părinții noștri într-o ședință căci degeaba am fi fost noi în culmea bucuriei dacă ei n-ar fi fost de acord să ne dea banii necesari. Părinții au fost de acord dar au pus o condiție: ori ne sponsorizează cheltuielile pentru banchetul de sfârșit de liceu, ori excursia, ambele era exclus. Noi trebuia să alegem și alegerea a fost, evident, excursia. Urma să fim prima clasă din Liceul pedagogic care nu participa la banchetul de sfârșit de liceu dar ne simțeam deosebite.

S-au luat datele tuturor fetelor pentru un pașaport colectiv, cel puțin așa îmi aduc eu aminte, deși toate eram majore. Sau poate a fost mandatată vreo profă să se ocupe de aceste formalități. Știu sigur însă că fetele nu s-au deplasat la Oficiul de pașapoarte, a făcut-o cineva dintre profesorii care urmau să ne însoțească. O parte din fete (4 cu exactitate), n-am putut să participăm la obținerea pașaportului colectiv. Trei dintre noi eram sportive în echipa de handbal a Institutului de educație fizică și sport din Suceava și antrenorul ne-a spus că nu ne dă voie să lipsim din cantonamentul din vacanța de primăvară iar cea de a patra era colega mea, Jeni, cu care stăteam în gazdă.

Mă mutasem în gazdă cu Jeni, colegă de clasă, la începutul anului V. Ni se părea că căminul ne încorsetează, ne limitează libertatea. Doar noi eram obligate să mergem pe stradă în uniformă și cu emblema liceului cusută pe ea, doar noi trebuia să ne culcăm la ora 10 când pedagoga stingea lumina în cămin, doar noi ceream bilet de voie să ne ducem sâmbăta acasă sau la un film în timpul săptămânii. Fetele externe nu erau obligate să respecte aceste reguli așa încât ni s-a părut că gazda înseamnă libertate.

Găsisem o gazdă chiar în centrul orașului (pe lângă Magazinul Bucovina) dar cum Liceul pedagogic era într-o margine (pe Dealul Zamca), drumul spre liceu ne costa 40 minute doar dus și alte 40 la întoarcere, așa încât în fapt ne-am plimbat mai puțin prin oraș cât am stat în gazdă decât pe vremea când stăteam la cămin.

Gazda noastră, o doamnă cu un copil în clasa a IV-a și un soț care lucra în Constanța și care venea acasă doar o dată pe lună, ne povestise cine sunt vecinii noștri din bloc. Chiar în apartamentul alăturat locuia un șef de șa Miliție – secția pașapoarte -  împreună cu soția acestuia (casnică) și fiul lor, el un bărbat la vreo 55 de ani, înalt și uscățiv, pe care îl salutam politicos de câte ori ne întâlneam pe scara blocului. Pe soția lui o întâlnisem destul de rar, o femeie în jur de 45 de ani, frumoasă, cu trăsături foarte fine. Este necesară prezentarea acestor personaje deoarece fiecare va avea un rol în ceea ce a urmat.

În timp ce fetele își rezolvaseră problema pașaportului, noi, cele 3 sportive, încă ne mai rugam de antrenor să ne dea voie și cu emoție îi  așteptam decizia iar Jeni hotărâse că nu va merge în excursie dacă nu mergeam și eu. Într-un final, în ianuarie 1978 antrenorul s-a lăsat înduplecat de rugămințile noastre și ne-a admis să plecăm în excursie. Numai că eu aveam o altă problemă, părinții mei nu mai voiau să mă lase, invocând că au cheltuieli mari cu cei doi frați mai mari (sora mea, proaspătă absolventă a Facultății de informatică, primise o garsonieră în Suceava și trebuia ajutată cu primele lucruri, iar fratele meu era student la Politehnică și avea nevoie de bani). Jeni, disperată de ezitările mele și ale părinților mei, a hotărât să meargă în excursie și și-a făcut pașaportul împreună cu cele două colege sportive, eu rămânând să plâng acasă și să-i înduplec pe ai mei. 

Într-un final, prin februarie tata a cedat și mi-a permis excursia. Am fost însă nevoită, cu adresa primită de la directorul liceului, să îmi rezolv singură actele de plecare în străinătate deoarece toate fetele aveau actele făcute iar profesorii nu mai aveau chef să umble doar pentru mine. După depunerea dosarului la Miliția Suceava ofițerul de la registratură care mi-a primit actele m-a trimis la etajul I unde urma să intru în biroul șefului de la pașapoarte care voia să mă chestioneze cu privire la plecarea în afara granițelor țării. Știam că este vecinul nostru omul la care urma să intru așa că nu mi-am făcut mari probleme.

Am așteptat mai mult de o oră pe un hol, unde trona pe pereți, multiplicat în zeci de vizite prin țară, chipul lui Ceaușescu și a lui Ileana, până când secretara a ieșit și m-a poftit să intru în biroul șefului, după ce am lăsat în anticameră paltonul pe care îl ținem sub braț, pe dedesubt fiind în uniformă școlară întrucât venisem direct de la școală.

            Camera era mare, cu un birou așezat la geam și niște dulapuri maro pline de cărți și, cu coada ochiului, am putut să citesc titluri: ”Plenara...”, ”Congresul...” iar ușa era capitonată spre a nu pătrunde zgomotele din anticamera unde stătea secretara. Omul s-a ridicat de după birou și m-a întrebat care este motivul pentru care nu am făcut pașaportul odată cu celelalte colege și de ce țin neapărat să merg în Iugoslavia. În timpul răspunsurilor mele, acesta se apropia de mine cu un zâmbet care părea că se lățește pe chipul său. Atunci însă nu mi-am dat seama ce se întâmplă așa că i-am răspuns sincer la toate întrebările chiar dacă ele nu vizau excursia în sine (de ce umblă o fată de 20 de ani în uniformă și nu în rochiță, dacă m-am apucat sau nu de învățat pentru bacalaureat, ce sunt părinții mei, de unde sunt, dacă am sau nu prieten, dacă tata are sau nu vreo funcție în partidul comunist). 

            Credeam în oameni și am răspuns tuturor întrebărilor fără să observ că, puțin câte puțin, omul se tot apropia de mine așa încât momentul în care bărbatul m-a cuprins cu brațele m-a lăsat cu gura căscată. Sărutul nemernicului a căzut undeva pe obrazul meu și după atâția nu înțeleg nici azi de unde am avut puterea să mă feresc și să-i spun: ”- Cam așa mă pupă și tata dar la el nu țip”. Probabil că vorbele mele l-o fi speriat căci mi-a dat drumul și aproape că a urlat, scrâșnind din dinți: ” – Ieși afară, proasta dracului!”.

            Nu știu cum am ieșit din birou, nu știu cum mi-am recuperat paltonul din secretariat și cum am străbătut distanța până acasă, nimic din toată această jumătate de oră din viața mea nu mi-a rămas în memorie. Jeni mi-a povestit că eram într-o stare vecină cu nebunia când am ajuns acasă, nu voiam să vorbesc, priveam într-un punct fix și clătinam din cap. Au trebuit să treacă ore bune până când lacrimile au început să îmi curgă șiroaie pe față și am început să-i povestesc ceea ce mi se întâmplase. Prietena mea m-a liniștit, nu se întâmplase iremediabilul dar în fața ochilor eu duceam povestea până la capăt și mă tot întrebam ce aș fi făcut dacă securistul m-ar fi violat acolo în birou? Aș fi avut putere să țip? Și dacă da, m-ar fi auzit și m-ar fi ajutat cineva din acea instituție? Se dusese dracului nu numai excursia (eram sigure că nu voi mai pleca în Belgrad, căci cine s-ar mai fi dus după pașaport la instituția de nemernici) dar se dusese dracului și liniștea mea de adolescentă fără griji.

            După ce ne-am liniștit, Jeni mi-a propus să-i povestim gazdei noastre cu care aveam o relație extrem de prietenoasă cu proprietara toată tărășenia și să-i cerem acesteia sfatul. Zis și făcut. După ce doamna a venit de la serviciu, i-am spus toată povestea, Jeni a vorbit mai mult, eu confirmam doar prin plâns ce se întâmplase. Credeam că n-o să ne creadă, cum puteai să crezi o fată de 20 de ani care acuza un șef al miliției de o tentativă de viol? Așa că vorbele gazdei noastre mi-au făcut extrem de mult bine: ” – Jigodia dracului, nu degeaba vorbește lumea de el că-i un curvar nenorocit. În pușcărie ar trebui să îl bagi dar cine te-ar crede!”.

Gazda noastră ne-a spus că, fie ce-o fi, va avea ea grijă ca să merg în excursie fără să mai dau ochii cu scârbosul individ și ne-a cerut ca a doua zi dimineață să întârziem la școală și să pândim pe geam momentul când securistul pleacă la serviciu. După ce l-am văzut pe dobitoc ieșind din scara blocului, împreună cu gazda noastră ne-am înființat la ușa apartamentului de alături și i-am spus soției lui că o rugăm din suflet să intervină pe lângă soțul ei să îmi aducă pașaportul acasă pentru că am mult de învățat și nu am timp să mai pierd pe la miliție. Era ceva în privirea femeii care m-a făcut să cred că știa câte ceva de apucăturile bărbatului pentru că nu numai că nu ne-a refuzat dar ne-a promis că voi avea pașaportul din mâna ei, lucru care s-a și întâmplat. Nu știu cum a făcut, nu știu ce discuții o fi avut cu bărbatul său, cert este că două zile mai târziu, a sunat la ușă și mi-a adus pașaportul.

Nu mult după această întâmplare eu m-am mutat în garsonieră cu sora mea iar Jeni s-a întors la cămin. Dar câtă vreme am mai stat acolo, am încercat să nu dau ochii cu nemernicul securist care ar fi putut să-mi nenorocească viața. Ceva se întâmplase cu siguranță între el și soția lui, căci în puținele dăți când ne-am mai întâlnit pe scara blocului și în care nu l-am mai salutat niciodată, lăsa ochii în jos și trecea grăbit pe lângă noi, evitând să se uite înspre noi.