Am aflat ulterior că în școală erau două tabere care se războiau permanent
una cu alta, plus o directoare care în fiecare an se alinta că nu mai vrea
funcția și-și dădea demisia așteptând evident să fie rugată să mai rămână. Se
pare că în acel an inspectoratul se săturase de fițele doamnei (denumită
tovarășă) director și de cele două tabere și hotărâse să pună director un
profesor nou venit în școală. Pentru că eu eram cea mai nouă și aveam doar
jumătate de catedră s-a ajuns la concluzia că nu pot face parte din nici una
din tabere.
Din septembrie până în decembrie 89 am încercat să impun respectul față de
meseria de profesor prin propriul exemplu, veneam prima și plecam ultima,
puneam mâna alături de colegii profesori la tot ce era de făcut în școală. Am
avut mulțumirea să fiu respectată de colegi pentru ceea ce încercam să fac dar
și nemulțumirea să nu fiu deosebit de agreată de inspectorul școlar care ne
avea în grijă datorită veșnicei mele înclinații spre critică și ne-înconvoierii
în fața partidului, a apărărilor pe care le-am luat profesorilor. Dacă nu venea
revoluția probabil că aș fi fost înlocuită oricum, nici să fii cinstit și
corect nu era pe placul onor inspectoratului comunist. Singura mulțumire după
revoluție, când au avut alegeri libere de director, a fost faptul că am fost
propusă director de unicul coleg căruia îi aplicasem o sancțiune. I-am mulțumit
pentru propunerea care mă onora, însemna că înțelesese că îl sancționasem pe
drept, dar am refuzat, nu-mi doream funcții.
Din cauza disensiunilor pe care le aveam cu inspectorul școlar hotărâsem ca
în vacanța de iarnă să îmi iau concediu, să anunț inspectoratul că plec din
localitate și că nu pot fi contactată. De fapt, nu urma să plec nicăieri dar
voiam să fiu liniștită și să nu fiu chemată la școală în zilele mele libere. Vacanța
a venit mai devreme în acel an și nu mi-am pus problema de ce, eram doar
bucuroasă că voi sta mai multă vreme acasă. După începutul evenimentelor de la
Timișoara mai mulți colegi au încercat să ia legătura cu mine pentru a organiza
în școală un fel de pază non-stop (am aflat mai târziu despre motiv) dar am
refuzat să le deschid ușa pe motivul anunțat deja la inspectorat – nu eram
acasă.
În 22 decembrie mi-am luat copiii și am plecat spre Tribunal spre a sta de
vorbă cu o amică avocată despre niște cărți care mi-ar fi trebuit în sesiunea
ce urma să vină. Instituția era goală, deși nu era trecut de ora 12,30 așa că
l-am abordat pe portar care mi-a spus indignat :
- Cum, nu
știți ? Toată lumea este la Casa Pătrată (n.a. – unde este azi Consiliul
Județean Iași, fosta cladire a
comuniștilor), este revoluție!
Revoluție? Aș minți dacă v-aș spune că știam ce se întâmplă. Mă izolasem în
casă, învățam pentru viitoarea sesiune, mă pregăteam de sărbători. Nu-mi vedeam
capul de învățat și de grija pentru copii. Așa că mărturisesc că nu știam nimic
din ce se întâmpla la Timișoara sau București, nu deschisesem radioul pe Vocea
Americii sau Europa Liberă și nici pe vreun post românesc iar televizorul îl
țineam închis. Cât despre exterior, nu prea frecventasem prietenii în ultima
vreme iar relația cu tatăl copiilor era rece spre inexistentă, nu discutam nici
de copii d-apoi de ceea ce se întâmpla în România. Între noi se instalase o
tăcere de multă vreme, mie îmi plăcea să citesc, lui să bea, lui nu îi plăceau
copiii, eu îi adoram, ura faptul că făceam a doua facultate și că ”prietenii
îmi spun că ești deșteaptă și m-am săturat să aud asta, nu am auzit să-ți spună
că și eu sunt deștept”, mie îmi plăcea dreptul, lipsea des de acasă (mai târziu
am aflat și de ce) așa că în afară de strictul necesar nu vorbeam.
Curioasă de ceea ce îmi spusese portarul, mi-am luat cei doi pitici de mână
și am plecat să văd despre ce revoluție putea fi vorba. De la Tribunalul Iași
la Casa Pătrată nu faci mai mult de 5 minute așa că nu am avut timp să rumeg pe
îndelete vorbele omului despre revoluție. Cu toate astea, pe măsură ce mă
apropiam, mintea îmi umbla febrilă încercând să găsesc o explicație la fumul care
se vedea dinspre Casa Pătrată. Îmi dădeam seama că în țară se întâmplase ceva,
ceva ce mi se părea extraordinar dacă ar fi fost adevărat dar încă mă îndoiam.
Când am ajuns acolo, deja se dădea foc cărților lui Ceaușescu iar oamenii
aruncau de la balcon tablouri cu portretul tovarășului mult iubit și al
tovarășei academiciene.
În jurul meu era o mulțime de oameni care strigau ”Jos Ceaușescu” ”Jos dictatorul”și alte
slogane revoluționare, se aplauda, se discuta că la București Ceaușescu a fugit.
Am remarcat însă în mulțimea care vocifera câțiva bărbați care semănau prea
mult între ei, aceiași frizură, păr tuns periuță, îmbrăcați cu haine de piele
negre, uscățivi și m-a străfulgerat că erau de la securitate. Nu știam dacă
sunt acolo pentru ca să îi aresteze pe cei care dădeau foc la cărți sau erau de
partea celor care se bucurau că a fugit Ceaușescu așa că am hotărât să fiu
rezervată, câtă vreme nu înțelegem ce și cum.
Sud la balconul clădirii era o mână de oameni care agita steaguri tricolore
găurite iar printre ei am zărit o duduie pe care tot cartierul în care locuiam
o știa de curva ”satului”. Prezența prostituatei acolo m-a făcut și mai
suspicioasă. Păi ori era revoluție ori o adunătură în care aveau loc și
vagaboandele din cartier? Duduia agita de zor un steag și zâmbea larg către
mulțimea adunată jos, ca o divă la un spectacol.
La un moment dat, Vlad, băiatul meu de numai 3 anișori – văzând că toată
lumea vorbește, a început să strige: ”Pace vrem”. Era ultima propoziție
pe care probabil o învățase la grădiniță și cred că i s-a părut normal să
arate ce a învățat. Până să mă prind care sunt cuvintele pe care le zice
copilul căci era hărmălaie, fiecare striga, vorbea, se agita, o secundă mi-am
imaginat cum ar fi reacționat mulțimea dacă puștiul ar fi început să
strige ”Ceaușescu PCR”, căci nu era imposibil să fi învățat și asta de la
doamna educatoare. Și aproape că m-a bufnit râsul gândindu-mă la ce reacții ar fi
trezit chestia asta. La auzul strigătelor copilului, un domn (securist după
modul în care era îmbrăcat și cu privire piezișă) cu un zâmbet comercial pe
față s-a apropiat de noi, l-a luat pe Vlad în brațe și a strigat către
mulțime : ”- Și copiii sunt revoluționari, strigă pace! Doamnă, mergeți cu
copii în balcon, să se vadă în toată țara că și copii vor să-l vadă mort pe
Ceaușescu!”.
Mi-am tras băiatul din brațele individului, mi-am luat amândoi copiii strâns
de mână și m-am retras mai în spatele mulțimii. Numai asta îmi lipsea mie. Ar
fi fost o mare realizare pentru viața și cariera mea mea să fi apărut în poze
în balcon alături de curva cartierului! O mare onoare! Doamna profesoară cu cei
doi copii și curva cartierului, marii revoluționari! Iar îndemnul securistului
era numai bun de urmat!
În câteva secunde m-am gândit ce am de făcut, acasă nu aveam cu cine să
vorbesc, nu știam sigur ce se întâmplă și dacă tot ce văd este adevărat iar în
mulțimea de acolo nu aveam încredere pentru informații. Aveam însă destul de
aproape de Casa Pătrată o prietenă medic, unguroaică, cu care discutam liber de
ani de zile și îl înjuram împreună pe Ceaușescu. Așa că
am plecat cu copiii la Csilla, unde am văzut la televizor ce se întâmplă
la București și am putut să comentez în voie, liber și fără suspiciuni despre
toate evenimentele. Așa
am aflat toate amănuntele despre care nu știusem nimic până atunci, tot ce se întâmplase la Timișoara, Csilla urmărise pe Europa Liberă.
Mai târziu, când s-a dovedit câte muhaiele s-au
băgat în față în acel decembrie și care ulterior și-au arogat titlul de
revoluționar, Csilla mi-a spus zâmbind că puteam fi și eu inclusă în rândul
revoluționarilor dacă aș fi urcat atunci cu copiii în balcon. Am zâmbit la
rându-mi, era singura reacție normală pe care puteam să o am față de simulacrul
care s-a dovedit a fi ceea ce am crezut cu toții că este o revoluție.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu