M-am tot gândit zilele astea de ce nu reușesc să mă integrez în această societate născută în decembrie 1989 din dorința eșalonului II și II a PCR și a cadrelor din Securitate de a pune mâna pe putere. Și am ajuns la concluzia amară că nu mă pot integra pentru că nimic din calitățile sau defectele mele nu sunt compatibile cu ale majorității poporului român.
După cum ați obsevat nu am pus o conjucție (și) între calități și defecte ci o disjuncție (sau) pentru că nu mai sunt sigură care este tabla de valori a omenirii și mai ales a populației care trăiește în țara mea. Cine sunt cei care stabilesc care sunt calități și care sunt defecte, majoritatea? Atunci poate că ceea ce eu numesc calități sunt privite ca defecte de această majoritate. Poate că cea defectă sunt eu, nu cei pe care îi critic.
N-am copiat în facultate, nici măcar nu am făcut blatul pe tren, îmi cumpăram frumușel bilet când mergeam acasă. Da, poate că am mai chiulit pe la cursuri că eram tânără, dar seminariile erau seminarii, examenele erau examene. Mă trezeam la 6 dimineața ca să prind cel mai din spate loc din bibliotecă pentru a nu fi deranjată de cei care veneau mai târziu. Iar de lucrarea de licență m-am apucat din anul III pentru că era foarte mult de studiat. O astfel de atitudine nu poate trezi decât hohote de râs de la majoritatea absolvenților de azi care flutură diplome, masterate și uneori chiar doctorate fără ca măcar să știe ce discipline au studiat iar uneori nici ce facultate au terminat.
Am lucrat 10 ani ca profesor de istorie și stau mărturie elevii mei, ajunși azi oameni maturi, că am fost o profesoară severă dar dreaptă. N-am admis de la elevii mei decât mărțișoare și flori iar de 8 Martie, spre disperarea colegilor, i-am educat pe cei cărora le-am fost dirigintă, să ia un singur cadou din partea clasei pentru doamne și acela să fie o carte. Am admis în schimb să împrumut elevilor mei cărți din biblioteca proprie și nu putea fi bucurie mai mare decât țărâitul soneriei și dincolo de ea un copil care îmi mai cerea o carte sau mi-o aducea pe cea împrumutată înapoi. Cum mă pot integra azi în această masă a profesorilor care fac sex cu elevii, care adună bani pentru examene sau pentru diverse alte manifesrări, care stabilesc șpaga pe care trebuie să o verse elevul sau părintele ca să treacă loaza?
N-am luat de la locul de muncă nici un pai acasă, un pix sau o foaie de hârtie sau măcar un pui de floare. Am considerat locul de muncă ca fiind acela care îmi aducea împlinire profesională și m-am străduit să-mi fac meseria cât mai corect. Tocmai de aceea cer politicienilor să-și facă meseria cinstit, să mă reprezinte cu onestitate pentru că îmi doresc oameni asemeni mie. Dar câți dintre români n-au dus un șurub acasă de la fabrică sau un top de hârtie de la birou? Cred că acel ”cine este fără de păcat să arunce primul piatra” din Biblie a fost scris pentru strămoșii noștri. Pentru că nu-mi pot astfel explica cum pot oamenii dintr-o firmă să ia puțin câte puțin acasă și-apoi să zbiere și să fie nemulțumiți când firma se îndreapta vertiginos spre faliment. Am senzația că oamenii din România sunt așezați pe treptele unei piramide, toți fură, depinde doar mărimea furtului funcție de treapta pe care stai. Da, mai există în jurul piramidei fluturi ca mine, dar suntem atât de puțini! Și nu știu cum, dar nu reușim să convingem nici un om lipit de piramidă să coboare și să învețe să zboare.
Am intrat în afaceri și mi-am ridicat o firmă cu greu, dând factură și chitanță pentru fiecare leu obținut, chiar dacă vedeam în jurul meu cum alții se îmbogățeau văzând cu ochii în timp ce marea parte din veniturile mele se ducea către stat. Am construit-o încetul cu încetul până când am fost nevoită să o vând datorită unei tragedii personale. Am vândut-o fără prea mare profit căci ce profit poți face dacă nu faci afaceri cu statul? Cum aș putea eu să mă integrez în această societate în care nu ești patron dacă nu faci și tu un șmen, o afacere cu iz de penal, o mică evaziune, să ascunzi de fisc o parte din venituri, să nu le declari pe toate?
Am devenit liber profesionist și mă mândresc că nu am a datora nimic din ceea ce sunt, tot ce am realizat sau am ratat nu este decât rodul minții și al muncii mele. Sunt însă momente când mă apucă disperarea, mă uit în jur și văd că profesia a devenit doar o afacere care se cumpără.
Nu știu să mint, nu știu să înșel și probabil pentru că am încredere în oameni, în buna lor credință, de cele mai multe am fost ori înșelată. Chiar dacă îmi dau seama că mulți nu au nimic de a face cu acea tablă de valori în care cred, tot le acord beneficiul îndoielii și al nevinovăției. Nu pot crede că acele valori în care am fost crescută s-au transformat peste noapte în defecte.
În aceste condiții, nu-i firesc să mă întreb dacă este ceva care mă recomandă să trăiesc în această Românie? Aaceastă Românie m-a învățat că locul meu nu-i aici, cu cetățeni cărora nu le pasă, cu oameni care nu acuză hoții cei mari de furt datorită unui sentiment de revoltă ci sunt doar furioși că aceia nu împart prada cu ei, în care ne uităm peste gardul vecinului nu ca să-l lăudăm ci să-l blestemăm de ce el are și noi nu, în care munca nu mai este o onoare ci o corvoadă, în care adevărata școală a devenit o ironie iar diplomele pe bune un subiect de can-can. Și-atunci, revin și răspund scurt la întrebare: nimic nu mă recomandă să trăiesc în această Românie, mă simt exilat în propria mea patrie.
Autor: Lili Craciun
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu