România se află zi de zi în extremă urgență. Numai astfel se poate
explica de ce este condusă prin Ordonanțe și Ordonanțe de Urgență și nu
prin Lege. Cum această modalitate de legalizare a devenit o obișnuință
și nu o excepție mi-am propus să analizez această situație, pornind, așa
cum este și firesc, de la sediul materiei. Pentru început să determinăm
care este temeiul juridic al acestor acte normative care produc efecte
imediate și care pot fi aprobate sau respinse ulterior de către
Parlament. Efectele produse în cazul respingerii lor rămân însă de cele
mai multe ori valabile.
În conformitate cu dipozițiile art. 108 ”Actele Guvernului”, din Constituție la punctul (3) se prevede:
” (3) Ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și în conditiile prevazute de aceasta.”
Am procedat la întocmirea unei statistici a actelor normative din mai
2012 până la finele lunii iunie 2013 și situația este următoarea:
- Din 8 mai 2012 până la data de 30 iunie 2013 Guvernul Ponta a emis
115 Ordonanțe din care 108 Ordonanțe de urgență și 27 Ordonanțe simple.
- Parlamentul a aprobat 331 de legi dar dacă aveți curiozitate să
faceți o statistică cu privire la conținutul acestora, veți observa că
din cele 331 legi, 219 legi sunt pentru aprobarea unor Ordonanțe (simple
sau de urgență) iar din restul de 112 legi cele mai multe sunt de
aprobare a unor ratificări de acorduri și tratate internaționale.
Întrucât pentru Ordonanțele de Urgență legiuitorul a stabilit în
articolul 115, aliniatele 4-8 din Constituție, ca procedură, că ele se
dau doar în situații extraordinare cu obligația motivării urgenței, dăm
spre analiză câteva ordonanțe de urgență pentru a vedea dacă se respectă
sau nu de către Guvern procedura impusă de constituție:
- OUG 48 publicată în Monitorul Oficial din 06.09.2012 privind
preluarea de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a
creanţelor administrate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală,
prin organul fiscal competent, la Societatea Comercială FORTUS – S.A.
Iaşi (n.a. – dacă citiți textul ordonanței veți observa că urgența
constă în ”Neluarea măsurilor de transferare a creanţei, în regim de
urgenţă, ar continua divergenţele de viziune economică între principalii
creditori reprezentanţi ai statului, ar diminua posibilităţile legale
de reorganizare a activităţii economice şi de relansare a acesteia şi ar
mări şansele de trecere în şomaj a celor 700 de salariaţi” – iar dacă
citim acest articol din iulie 2013 rezultă că Fortus Sa este în același
rahat ca și până acum urgența nejustificându-se prin acțiunile
ulterioare, vezi aici.
- OUG 49 publicată în 12.09. 2012 care competează OUG 24 din 2010
pentru implementarea programului de încurajare a consumului de fructe
proaspete în școli aprobată prin Legea 174 publicată în Monitorul
Oficial din 10 iunie 2013. (n.a. – am citit textul acestei ordonanțe și a
urgenței ei și în afară de un zâmbet ironic, altceva nu am
concluzionat, elevii nu primesc fructe proaspete în școli, cel puțin în
localitatea în care domiciliez);
Cum este posibil ca să existe Ordonanțe de Urgență aprobate sau
respinse chiar și după ani de la publicarea lor în Monitorul Oficial?
Constituția ne spune (art 115, pct. 5) că în 30 de zile de la depunerea
lor la Camera sesizată, aceasta este obligată să se pronunțe iar dacă
nu se pronunță ordonanța se consideră adoptată, la fel fiind procedura
și pentru cealaltă cameră. În afara exemplului de mai sus (OUG
49/12.09.2012 aprobată printr-o lege care apare abia în iunie 2013), mai
cităm câteva cazuri care să exemplifice dacă parlamentul, prin cele
două camere, respectă sau nu prevederile constituționale enunțate mai
sus:
- Legea 9 din 04.03.2013 pentru respingerea OUG 228/2008 pentru modificarea și completarea unor acte normative
- Legea 25 din 04.03.2013 privind respingerea OUG 151 din 2008 pentru
modificarea și compltarea OG 15 din 2008 privind creșterile salariale
ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învățământ.
- Legea 10 din 04.03.2013 care aprobă OG 19 din 2011 privind modificarea OG 29 din 1997 privind Codul aerian român.
Dacă citim cu atenție art 115 punctul 5 din Constituție vom observa
că o ordonanță de urgență intră în vigoare după ce se îndeplinesc
cumulativ (întrucât ele sunt legate de legiuitor prin conjuncția ”și”)
două condiții:
- să fie depusă în dezbatere în procedura de urgenta la Camera competenta
și
- să fie publicată în Monitorul Oficial al României.
Dacă cele două condiții de mai sus sunt îndeplinite, Ordonanța se
admite sau respinge în teremen de 30 zile de la depunerea în prima
cameră și în alte 30 zile de cea de a doua cameră, acesta fiind sensul
dispozițiilor constituționale: ” care decide de asemenea în procedura de
urgenta”. În cazul în care în termen de 60 zile, cele două camere nu
resping sau admit, modifică sau completează ordonanța, ”ea se consideră
adoptată” – spune legea fundamentală. În aceste condiții cum se
justifică repingerea în 2013 a unor ordonanțe de urgență din 2008, (vezi
exermplele de mai sus) când aplicând principiile constituționale deja
enunțate ele erau adoptate încă din 2008 prin tacita ”lene” sau lipsa de
interes a parlamentarilor care nu au spus în teremenul constituțional
dacă admit sau resping ordonanța? Greu și cu respectarea în litera legii
a Constituției, domnilor!
Nu doresc să par părtinitoare astfel încât țin să menționez că
această procedură de ocolire a parlamentului prin Ordonanțe de Urgență a
fost folosită en- gros de toate guvernele României (Năstase aproximativ
80 în 6 luni, Boc aprozimativ 60 în șase luni).
În aceste condiții, când de facto rolul parlamentului s-a redus doar
la a aproba sau respinge Ordonațele date de Guvern, la a ratifica
acorduri internaționale, cred că se impune de jure un parlament chiar cu
mai puțin de 300 membri, organizați fie într-una sau două camere.
Nu mai rămâne decât să legiferăm și noi, ca în New – York, purtarea
la vedere a țâțelor și a chiloților, tot printr-o ordonanță de urgență.
Autor: Lili Crăciun
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu