Menajerele soacrei mele - Povestiri din viața reală - by Lili Crăciun

Introducere  - Buni

În decembrie 2001 viața ne-a dat una din cele mai aspre palme. Abia ne mutasem în București lăsând în Iași pe fiul nostru cel mare căci era student în ultimul an și pe bunica lui, să aibă grijă de acesta. Urma ca la terminarea facultății să ne reîntregim familia în capitală.

Cu două zile înainte de Crăciun am primit lovitura. Buni, denumită așa de nepoți, a suferit un atac cerebral. Stătea într-o seară în sufragerie la televizor și din când în când mai comenta emisunea cu Tavi care era în bucătărie, o bucătărie minusculă cu o ușă direct din sufragerie. Când nu i-a mai răspuns la comentarii Tavi a ițit capul să vadă dacă nu adormise și a văzut-o într-o poziție nefirească, cu ceva alb ca o spumă în jurul gurii.

Nu am putut să determinăm niciodată ce anume a dus la acestă criză, nu era nervoasă, nu se certase cu noi, abia aștepta să termine Tavi facultatea și să o aducem în București. Era încântată de capitală pentru că, copilă fiind, fusese nevoită să trăiască o vreme în București.

Soacra mea a avut o viață demnă de o povestire. Rămasă orfană la 14 ani, fusese luată la București în grija mătușii, sora mamei. Fetița care nu ieșise până atunci dintre hotarele satului de lângă Beiuș a fost fermecată de capitală, i s-a părut un loc de poveste. Îndrăgostită din prima clipă de oraș, Buni a putut să treacă peste nemernicia cu care au tratat-o rudele din capitală. Deși de o vârstă cu copiii mătușii, verii ei drepți, fetița de 14 ani a fost servitoarea acestora.  Gătea, făcea curățenie și cumpărături și din cauza asta a rămas pentru întotdeauna cu o spaimă că ar fi fost inferioară domnișoarelor din București. Cu toate că a fost o doamnă până la sfârșitul vieții ei, chiar și în perioada ei de suferință.

La 23 ani, sătulă de modul în care o tratau rudele deși asigura menajul în casă și se angajase și la croitorie la fabrica ”Timpuri Noi”,  s-a întors în Beiuș și a reușit să se angajeze la Spitalul din oraș ca infirmieră. Era cunoscută în oraș mai mult după mama ei, fostă bucătăreasă la Internatul de fete din Beiuș. Când era mică îi văzuse de multe ori prin internat pe fiul directoarei, deja ajuns domnișor cu pretenții. Adolescentul nu se uita la fetița care se juca printre oalele din bucătorie sau cel puțin așa i se părea copilei.

În 1957 Buni l-a reîntâlnit pe tânărul pe care îl văzuse de multe ori în copilarie. Era un bărbat matur care recunoscuse în tânăra domnișoară pe copila care se încurca în bucătărie în fustele mamei. Bărbatul matur, căruia îi înflorise deja fire albe la tâmple, avea să fie partenerul ei de viață până la sfârșit. A aflat că firele albe din păr îi ieșiseră în cei 9 ani de pușcărie pe care îi făcuse. Nu s-a sinchist atunci de asta, exista un mare respect în tot Bihorul pentru cei băgați în pușcărie pentru că fuseseră considerați legionari, dușmani ai poporului și cei care avuseseră curajul să se împotrivească regimului instalat în 1947. Doar că trecutul lui a împiedicat-o să se căsătorească, avea grijă partidul să îi amintească din când în când că partenerul ei de viață este un fost deținut. A trăit însă fericită alături de omul urmărit până la revoluție de comuniști. Și, chiar fără acte, au fost soți în sufletele lor, și-au creascut băiatul și mai târziu nepotul în spiritul libertății și al dreptății. În timp Buni a reușit să-și termine școala în domeniul sanitar așa că pensia a prins-o asistentă medicală. 

A fost grea viața pentru Buni după ce s-a stins omul pe care l-a iubit și l-a respectat ca pe ochii din cap. Tocmai de accea nu am înțeles niciodată pedeapsa pe care i-a dat-o din nou destinul. Nu a mai reușit să se adune de parcă toată viața nu fusese decât un fluture care se rotise în bărbatului ei, ca după o lumină.  

Pentru că îi era foarte greu singură în Oradea a fost de acord când i-am propus să vândă și să se mute la Iași lângă noi. S-a adaptat destul de repede mai cu seamă că nepotul, deja student, s-a mutat cu ea. Un an de la mutarea ei în Iași, noi am fost nevoiți datorită slijbei să ne mutăm în București. Urmau să vină și ei, după terminarea facultății de Tavi.

Timp de 10 ani, după accidental cerebral, a trăit într-un univers îngust, cel mai adesea între cei 4 pereți ai camerei și televizor, alături de cărțile care îi erau foarte dragi. Doctorii ne-au spus că ar fi putut din nou să meargă dar că nu avea voință. Noi eram fericiți că există, că își recăpătase vorbirea după o lună de spitalizare și că creierul ei nu era foarte afectat.

Datorită bolii, am fost nevoiți să-i angajăm menajeră. În cei 10 ani Buni a trebuit să cunoască peste 40 femei care ne promiteau că vor avea grijă de ea. Unele au rezistat o zi, altele săptămâni, au fost și care au stat la noi un an sau mai mult. Fiecare din ele avea o poveste de viață. Unele mi-au fost povestite chiar mie, altele le-am aflat de la Buni. Pentru că era imobilizată la pat, Buni avea o plăcere să le iscodească, să le asculte. Și apoi să îmi povestească. Nu știu alte nurori ce fel de soacre au avut, eu însă am avut un înger, de multe ori am avut impresia că ține mai mult la mine decât la fiul ei. I-am spus de multe ori că menajerele ar merita o carte cu poveștile lor de viață și m-a pus să-i promit că am să o fac.    

După ce Buni a plecat să se întâlnească cu bărbatul ei, o vreme nici eu nu am putut să mă adun. Parcă plecase echilibrul dintre noi. Era imobilizată în pat dar ne făcea bine să o știm acolo. Trăia doar pentru noi și am iubit-o pentru asta. 

Îmi țin acum promisiunea și, în memoria soacrei mele, voi scrie acele povestiri ale menajerelor. Sper că de acolo de sus, Buni să mă privească și să-mi zâmbească. Și să mă ajute să găsesc cuvintele potrivite. Am ales crâmpeie din viața acestor femei, cele mai interesante. Poate nu sunt decât povești, poate că sunt adevăruri, vă las pe voi să trageți concluzia.  

Cap. I – Cornelia

Pe Cornelia am cunoscut-o când Buni încă locuia în Iași. Imediat după ce avusese atacul cerebral încercasem câteva menajere care dăduseră bir cu fugiții după doar câteva zile. Căci nu părea ușor să ai grijă de o femeie care avusese atac cerebral și nu se mai putea deplasa. S-o speli, s-o schimbi, să-i dai de mâncare și să faci curățenie, să gătești dar să stai și cu bolnava care era dornică de conversație nu era la îndemâna oricui. Cornelia le-a făcut pe toate, cu o seninătate pe care doar oamenii simpli și buni o au.

Mărunțică, slabă și fără prea mulți dinți în gură, Cornelia avea o forță pe care nu i-o bănuiai după statură și cântar. Era destul de tânără dar ridurile îi încrețiseră ochii și gura, poate că părea senină dar acele mici și fine brazde pe față dovedeau că avea și ea nopți de griji și nesomn.

Avusese în viață pe de o parte noroc și pe de altă parte ghinion, după cum se exprima chiar ea. Noroc că părinții îi lăsaseră moștenire o bucățică de casă pe Dealul Sărăriei din Iași cu o grădină minusculă și ghinion că era măritată cu un bărbat neputincios. Avusese un accident de muncă pe vremuri și nu mai era bun de nimic, o legumă de care nevasta aproape că trebuia să aibă grijă ca de un copil.

Casa era mică și nu văzuse o renovare de zeci de ani dar Cornelia era mulțumită că avea un acoperiș deasupra capului. Chiar dacă micuță, grădina Corneliei avea toate legumele care îi erau necesare, mâna ei fermecată le îngrijea, cine știe în ce moment al zilei. Găseai roșii, ardei, castraveți și ceapă în grădina Corneliei dar și cartofi, fasole și varză. Așa reușise să-și întrețină familia din petecul de pământ de la părinți, în perioadele în care nu găsea de lucru și trăiau toți de pe urma unei pensii de handicap mică și insinifiantă de care beneficia bărbatul Corneliei.

Acolo își crescuse cei doi copii – baiat și fată -, acolo își măcina zilele și visele. Căci chiar și Cornelia avea vise, sigur ele erau mărunte: să aibă ce pune pe masă mâine, să nu-i facă bărbatul o criză, să poată plăti lumina și luna viitoare, să-și găsească copiii orice serviciu numai să o degreveze de poverile zilnice pe care le ducea singură.

N-am auzit-o plângându-se niciodată de asprimea vieții, avea acea resemnare și înțelepciune a țăranului roman că era crucea ei acest destin și că trebuia să o ducă.

Era bucuroasă că se înțelegea cu Buni, că noi eram oameni de treabă, că îi permiteam să-și facă slujba după un orar stabilit de ea. Venea dimineața la 7 și statea până la 14,00 timp în care făcea în ritmul unei albine toate sarcinile pe care i le dădusem. Îi făcea toaleta de dimineață lui Buni, îi dădea să mânânce micul dejun, făcea curățenie, punea rufe la spălat și gătea pentru prânz și seară, îi dădea să mănânce de prânz. La 14,00 pleca acasă și mai venea de la ora 18,00 la 20,00 luând-o de la capăt: toaletă,cina, o mică curățenie la bucătărie, pregătirea pentru noapte. Avea timp chiar și de conversație și de exerciții cu Buni. Norocul ei - și al nostru – este că locuia nu foarte departe de apartamentul lui Buni, făcea toate aceste drumuri pe jos. 

Noi ne mutaserăm de un an la București dar cu Buni locuia Tavi, fiul nostru încă student care mi-a povestit multe despre Cornelia și despre modul cum se desfășurau lucrurile acolo, acasă la Buni. Multe din amănunte le știu și de la Buni, căci atacul cerebral îi înfrânsese dorința de a merge dar în rest creierul îi era normal, puteai să comunici orice cu ea, citea foarte mult și se uita la televizor.

Corneliei îi plăcea să stea de vorbă despre viața ei. De câte ori ne duceam la Iași, în acel an și jumătate cât Buni a mai locuit acolo, am vorbit mult despre ea, despre trecutul și speranțele ei de viitor.

După cele 8 clase obligatorii făcuse o școală profesională de țesătoare iar până la desființarea fabricii lucrase la Țesătura,. Fusese mulțumită pe vremea comunismului, avea serviciu, pentru casă nu făcuse cerere; îi era bine cu părinții în căsuța de pe Dealul Sărăriei, acum  aproape ascunsă între casele uriașe care se făcuseră în jurul ei. Știa însă în vremea aceia că nu va fi dată afară și că după ani de muncă va ieși la pensie de la Țesătura. Iar de copii nu-și făcea griji, ar fi urmat o școală profesională și ar fi plecat oriunde ar fi fost repartizați.Revoluția îi bulversase acest echilibru.

Nu-și dorise prea multe de la viață, se măritase de foarte tânără și imediat în viața cuplului apăruseră cei doi copii care îi umpleau tot timpul după ce venea de la serviciu.  De copii avusese grijă părinții ei, până ce trecuseră la cele veșnice. Bărbat cu adevărat n-a avut decât câțiva ani după măritiș, se îmbolnăvise de tânăr și nu mai putuse conta pe ajutorul lui. Dar îmi spunea că era mulțumită că există, că copiii avuseseră cui să-i spună tată și, mai ales, că nu era un bolnav violent.

Da, îmi spunea Cornelia cu nostalgie, erau și lipsuri multe pe vremea răposatului conducător dar ”parcă era mai multă stabilitate, mai multă tihnă”. Am întrebat-o dacă n-o deranjase – în perioada comunistă -  că nu se găsea de mâncare, că se întrerupea lumina, că nu era căldură, că îți era frică să scoți un cuvânt de nemulțumire din cauza pericolului arestării. Mi-a răspuns resemnată:

- Da ce, acuma-i mai bine? Poate pentru dumneavoastră, dar eu? Slujbă nu mai am de la 30 ani, copiii nu au unde să lucreze că nu au făcut nici ei cine știe ce școală, de frig stau în frig și acum căci căldura costă iar lumina o întrerup eu ca să nu plătesc mult. Cât despre mâncare? Ce folos că văd atâtea minunății în magazine dacă nu am bani să le cumpăr!  Și-mi povestiți dumneavoastră doamnă că se poate circula în Europa? Păi ei nu am văzut nici marea noastră, la ce-mi trebuie Europa? Iar cu libertatea asta eu ce să fac?

Am încercat să mă pun în pielea Corneliei de multe ori, să înțeleg modul ei de viață, aspirațiile ei mărunte, amărăciunea că nu mai era nimic stabil în societate.  Nu-și dorea revenirea comunismului, înțelegea că omul acela care ne condusese 24 de ani era rău dar nu înțelegea de ce aceia care îl înlocuiseră nu luase ce-i bun de la el și de ce făcusem o revoluție dacă ei îi mergea mai rău. ”La ce bun o revoluție” dacă viața ei nu se îmbunătățise ci dimpotrivă, asta era nedumerirea din ochii Corneliei!

În acel an și jumătate în care a fost menajera lui Buni, femeia mărunțică și slăbuță a făcut minuni cu soacra mea. Făcea pași prin casă cu cadru, făcea baie în cadă ajutată de Cornelia, mânca pe o măsuță la margine patului. Mie nu-mi venea să cred. De unde avea Cornelia atâta forță fizică și atâta răbdare cu Buni, putere să treacă peste hachițele ei de femeie bolnavă, îmi depășea puterea de înțelegere. Buni era o femeie foarte corpolentă și Cornelia reușea s-o ajute să se ridice la masă, să o întoarcă de pe o parte pe cealaltă, era o minune ceea ce reușise, fără a fi în permanență cu ea.

Am întrebat-o pe Buni ce făcea în timpul când Cornelia nu era iar Tavi fie era la facultate fie în camera lui făcându-și proiectele, fie la o plimbare cu prietena lui sau o agapă cu colegii. Mi-a spus că citea și se uita la televizor, urmărea telenovelele de pe TV Acasă dar și știrile, emisiunile politice. Era fericită când îi cumpăram revistele de cancan din care afla ce au mai făcut vedetele locale în viața lor privată. Poveștile din reviste îi plăceau și Corneliei așa că aveau ce comenta amândouă pe marginea lor.

Când Tavi a terminat facultatea devenise cert că-i vom aduce în București iar Cornelia urma să își piardă slujba. Supărarea ei a fost atenuată de darul pe care i l-am făcut la plecare, aproape toată mobila din apartamentul lui Buni. La București nu reușisem să găsim pentru soacra mea decât o garsonieră ceva mai spațioasă, în apropierea locului unde locuiam noi așa că nu aveam ce face cu mobile din cele 3 camere de la Iași. Tavi nu mai voia să locuiască cu bunica, era tânăr, voia să aibă viața lui alături de partenera cu care era deja din Iași și am înțeles acest lucru căci erau două generații care nu își doreau același lucru.

Ne-am despărțit de Cornelia după un an și jumătate în care a lucrat la noi. Ea, fericită pentru mobilele și covoarele cu care o înzestrasem dar și cu un amestec de supărare că trebuia să o ia de la capăt să-și găsească ceva de lucru. Noi, îngrijorați ce femeie vom găsi în București pentru Buni dar și fericiți că puteam s-o avem mai aproape. Ne-am fi dorit să o luăm la București și pe Cornelia dar ea era dependentă nu numai de un salar ci și de bărbatul ei pe care trebuia să îl îngrijească așa că pentru noi, odată cu aducerea lui Buni la București, Cornelia a rămas doar o amintire.

Cap. II – Aurica

Aducerea lui Buni de la Iași la București ne-a obligat să căutăm o altă menajeră. Așa că, mai de voie mai de nevoie, am purces la un anunț în ziar. Cum să faci să cauți menajeră pentru o femeie bolnavă, nedeplasabilă și care să nu încalce principiul discriminării pe criterii de sex?  Da, zice principiul că nu contează ce sex are preopinentul care dorește angajarea, trebuie să dai șanse egale atât femeilor cât și bărbaților? Dar…cum dracu să faci chestia asta? Să scrii în ziar ”caut menajeră” deja înseamnă discriminare deoarece cuvântul este de genul feminin. Iar de cuvântul menajer, cu referire la o ocupație nu am auzit. Așa că anunțul nostru din ziar era generic și vag: ”căutăm persoană care să…”.

Când mă gândesc, în acestă poveste, la principiul mai sus enunțat, nu pot să nu remarc că  la discriminarea bolnavei care ar trebui să se lase dezbrăcată de un bărbat nu s-a gândit numeni! Cum ar putea să trăiască fără să-i fie rușine o femeie care nici în fața bărbatului ei nu se dezbrăca (aceasta fiind morala pe vremurile tinereței lui Buni) dacă i-ai aduce un ”menajer”? Cred că aceste principii absurde importate din vest nu erau decât niște fițe adoptate de poporul roman groso modo, fără să țină seama de situații particulare, depășind limita bunului simț, așa cum era cazul lui Buni.

Lăsând deoparte filosofia despre discriminare și masculinul femininului menajeră, să ducem mai departe povestea Auricăi, prima menajeră pe care a avut-o Buni la venirea ei în București.

Aurica ni s-a părut o alegere corectă, am avut impresia că a fost cea mai bună la interviul pe care l-am organizat cu femeile care au răspuns la anunțul nostru. Avusesem noroc căci nu s-a prezentat nici un bărbat la interviu, așa că am putut respecta principiul discriminării fără să o discriminăm moral pe Buni nici măcar cu gândul.

Aurica avea în jur de 65 de ani, plinuță, cu aere de bucureșteancă făcută cu forța de regimul comunist dintr-o țărancă venită dintr-unul din satele din județul Giurgiu. Era singură, ceea ce era un atu în plus pentru compania pe care o doream noi pentru Buni.

Nu mai știa să iubească pământul și nu s-ar fi întors în satul ei natal nici s-o tai cu cuțitul deși trăia într-o magherniță și de cele mai multe ori nu avea ce să pună pe masă. Unghiile însă, deși nu prea curate, nu uita să le dea cu ojă, că doar așa îi stătea bine unei doamne. Părea că își dorește mai mult ca oricând un serviciu chiar dacă însemna să stea la Buni de la 8 dimineața la 8 seara. Și-a dat seama imediat – cu acea inteligență șmecheră a țăranului roman dezrădăcinat -  că din cele 12 ore urma să muncească maxim 5-6 ore iar restul să stea la televizor cu Buni și să urmărească amândouă telenovele. 

Aurica! Una dintre femeile după care a plâns cel mai mult Buni. Nu pentru că era foarte harnică sau foarte grijulie cu ea ci pentru că fiind cel mai adesea beată o făcea pe Buni să râdă.  Ori soacra mea avea nevoie să fie veselă în tristețea adevărului că nu avea să mai meargă niciodată.

Aurica a rezistat la noi doar două luni. Mai bine zis noi am rezistat două luni fără să o dăm afară pe ușă. Pentru că chiar dacă înțelegeam dorința lui Buni de a râde, desele ei prezențe sub influența alcoolului ne înspăimântau. Stăteam cu îngrijorare la birou să nu devină violentă, să nu o scape pe Buni când o ajuta să se ridice la marginea patului, să uite gazul aprins sau cine știe ce alte trăsnăi. Voia salarul săptămânal vinerea și în fiecare sâmbătă știam că fie n-o să vină deloc la treabă fie va fi mangă și fără o lescaie în buzunar.

Am reușit s-o fac să-mi povestească ce fel de om fusese pe vremuri și ce motive o împinsese la băutură pe fata venită la 20 ani de la țară să-și facă un rost în capitală.

Venise în București să-și caute norocul.

- Ce să faci în anii aceia la țară, să muncești la CAP?” – îmi povestea indignată Aurica, dând dezaprobator din cap.

- La București erai angajată și-ți găseai repede și un bărbat, ehei, era cu totul altceva decât în împuțitul meu de sat.

Lucrase ca muncitoare la una din fabricile din București și se măritase cu un mecanic dintr-un sat vecin, îi făcuse cunoștință o consăteancă a lui Gheorghe, colegă cu ea la fabrică. Fata de la țară se modernizase repede, își făcea părul permanent, își dădea unghiile cu ojă și nu uita să-și pună bigudiurile seara când se culca.

Uitase de satul natal, dădea rar pe la părinți. 

- E un sat de doi bani, doamnă, ulițele nici nu e asfaltate.

Copii făcuse trei, acum toți plecați prin țări străine să-și caute rostul și care la rândul lor cam uitaseră de mama lor.

Într-o zi, prinsă într-un moment de sinceritate pe care ți-l dă paharul de băutură, Aurica mi-a povestit cum a ajuns ea să bea cot la cot cu bărbatul ei.

Lui Gheorghe îi cam plăcea paharul și, de cele mai multe ori, de la serviciu se oprea direct la crâșma din cartier care îi devenise ca o a doua casă. În apartamentul micuț bărbatul ajungea când crâșmarul îl dădea afară fie că nu mai avea bani, fie că era ora închiderii. Aurica îl aștepta zilnic cu același scandal: că a cheltuit banii, că nu face nimic prin casă, că nici nu știe că plozii i-au crescut și au nevoie de unele și altele. Răspunsul lui Gheorghe era invariabil câteva palme date femeii care striga în gura mare de se auzea la colțul străzii, palme care-i făceau să tremure bigudiurile cu care zilnic își împodobea capul de țărancă bucureștenizată.

La o nuntă, îmi povestea râzând Aurica privindu-mă cu-n zâmbet deja împleticit de aburii alcoolului, bărbatul i-a dat să bea mai multe pahare și în momentul acela lumea i s-a părut mai frumoasă, Gheorghe mai  bun și mai tandru iar necazurile i-au dispărut ca prin farmec. S-au întors acasă de la nuntă amândoi veseli, Aurica fericită de ce prinț de bărbat i-a hărăzit destinul, Gheorghe nemaiștiind ce să facă cu palmele pe care se obișnuise să le dea femeii lui până atunci. A fost prima zi când vecinii din bloc nu au mai auzit scandalul cu care se obișnuiseră, Gheorghe o înghiontea ca pe vremuri, paharele erau pline, casa părea mai mare și copiii mai cuminți. 

Din acel moment Aurica a fost fericită doar după câteva pahare, din două s-au făcut trei, din trei patru și apoi atâtea cât o putea ține buzunarul.

- Și Gheorghe? Acum cum te mai înțelegi cu bărbatul tău? am întrebat-o încet pe Aurica, sperând că clipa de sinceritate nu-i trecuse încă. Căci aburii alcoolului începuse deja să se împrăștie.

- Gheorghe  m-a lăsat pentru o țărancă nespălată. Că n-a știut să respecte o doamnă! a răbufnit Aurica și a continuat să-mi povestească.

Un an Gheorghe a părut fericit că nu-l mai aștepta femeia acasă cu scandal. Ba chiar de multe ori nu se mai ducea la crâșmă ci cumpăra a sticlă de băutură ieftină și bea și râdea cu nevasta în bucătăria unde abia te puteai întoarce și în care stăteau vasele nespălate cu zilele. Copii creșteau mai mult la țară, căci ulițele satului erau înnoroiate și părinții nesuferiți dar erau buni să crească trei plozi ai căror părinți le păsa mai mult dacă paharul le este plin decât dacă copii erau mâncați sau nu.

După vreun an însă de la povestea întâlnirii Auricăi cu alcoolul Gheorghe a anunțat-o că nu suportă o femeie bețivă și că el pleacă de acasă.

- Păi cum Aurica? Nu era el vesel și fericit că nevasta îl așteaptă cu paharul plin de țuică pe masă? Că e veselă și bine dispusă?

- Da, doamnă, da iaca că prostul nu și-a dat seama ce comoară căpătase la nunta aceea. Așa-i omul prost, nimica nu i-a convenit, mi-a răspuns Aurica râzând în hohote.

Gheorghe își dăduse seama la timp că Bucureștiul, crâșma și Aurica îl distruge. Că nu mai e bărbat și soț ci doar un simplu partener de pahar.  Așa că a lăsat-o pe Aurica, a lăsat Bucureștiul și paharul și s-a reîntors în satul lui, în casa părinților de unde plecase să se facă domn de capitală. A reușit să-și facă o căsuță în curtea părinților, nu i-a fost rușine să se întoarcă la sapă și, nu după multă vreme, și-a găsit și o femeie zdravănă din satul lui cu care și-a refăcut viața. De copii nu s-a mai interesat căci noua muiere i-a mai făcut doi.

Eu, nici măcar în tăcerea care se lăsase între mine și gura Auricăi mirosind a țuică, nu puteam să-i reproșez prea multe lui Gheorghe sau să-i dau dreptate Auricăi căci și ea se cam lepădase de copii pe care-i aruncase în ograda părinților ei care își făcuseră timp printre bolile bătrâneții să-i crească așa cum știuseră ei mai bine, în morala țărănească transmisă din generație în generație prin viu grai.

Am încercat să înțeleg cum a putut o fată de la țară, crescută de oameni cu frica lui Dumnezeu, să ajungă acea femeie care stătea în fața mea. Nici țărancă dar nici orășeancă, alcoolică și mândră de băutura care, după chiar mărturisirea ei, îi era și prieten și mamă și tată. Nu avea nici o remușcare chiar trează fiind. Era convinsă că viața este frumoasă doar când avea banii necesari celor câteva pahare de tărie.

N-am putut, pur și simplu n-am putut nici să o înțeleg și nici să-i mai permit să aibă grijă de Buni. Așa că aventura Auricăi ca menajeră, cel puțin ca menajera lui Buni a luat sfârșit. Cu toată părerea de rău că trebuia să o luăm de la capăt cu căutările.

Cap. III – Mărioara

După experiența ”Aurica” am început să dau mai multă importanță nu numai modului cum se prezentau candidatele la interviu ci și modului cum era gospodăria celei aleasă în prima fază. Așa că angajarea unei menajere care să aibă grijă de Buni demara printr-un interviu dar se continua cu o vizită inopinată la cea care întrunea cele mai multe puncte la interviu și dacă pica cel de-al doilea test treceam la următoarele candidate.

Norocul nostru în toată acesta nebunie a angajării era că între două menajere aveam asigurat ajutorul necondiționat al verișoarei mele care ne-a salvat de multe ori și căruia îi pot atribui calitatea de soră. Dorina, omul care mi-a fost alături în cele mai grele momente. Iubită de Buni și iubind-o pe Buni, Dorina a fost îngerul nostru în zilele în care nu aveam cu cine să o lăsăm pe Buni cănd rămâneam intempestiv fără necesara pesoană care să aibă grijă de cea care ne adora dincolo de suferința în care își ducea zilele. Dar despre Dorina o să mai vorbesc pe parcursul acestor povestiri căci ea a fost partea a vieții lui Buni între două menajere.

Da, complicată situație care ne-a pus de multe ori în situația de a merge în locuri din țară pe care nu le vizitasem nicodată.  Un fel de excursii de care nu aveam nevoie dar care erau atât de necesare. Am văzut în cei 10 ani cât a fost Buni paralizată sate din Teleorman, Giurgiu, Iași, Vaslui, Hunedoara, Bihor, am văzut case nevăruite de zeci de ani, oameni pe care cu greu îi puteai numi așa, apartamente care nu văzuseră mătura, femei care chiar credeau că menajera se ocupă  de ștergerea prafului cu pămătuful ca în telenovelele de pe TV Acasa. A fost o experință la care ne-a supus destinul poate tocmai ca să cunoaștem adevărata viața a unui român din alte grupuri decât cele în care ne învârteam noi. O făceam cu greu dar cu dragoste față de femeia care nu gemea de durere ca să nu ne îngrijorăm deși doar ea știa prin ce chinuri trecea.

Mărioara ne-a fost prezentată de o cunoștință așa că ea a scăpat fără a da primul test de angajare: interviul. Am ținut totuși să văd unde locuiește. 

Undeva pe străduță situată în București, între Bulevadul Ion Mihalache și Grivița, apropape strivită de blocurile care o înconjurau din 3 părți se ițea o căsuță. Terenul nu era mai mare de 100 mp din care în jur de 65 mp era construcția. Casa în stil vagon avea 3 cămăruțe și o mică bucătărie încropită pe holul de la intrare. Exista și  o băiță mică. Casa nu avea cine ce știe mobilă, o cameră chiar era goală dar totul strălucea de curățenie, ceea ce m-a impresionat dintru început. 

Mărioara nu fusese căsătorită niciodată și nu avea copii dar luase pe lângă ea un nepot de soră, un tânăr de aproape 30 ani care își găsise slujbă în București. Era greu pentru ea să fie singură dar, așa cum spunea chiar ea, era greu și cu un tânăr care se întorcea noaptea târziu de la petreceri și, cum camerele erau dintr-una într-alta, o deranja venirea lui târzie. Accepta toate aceste inconveniente pentru că se temea de singurătatea de la bătrânețe.

În jur de 50 ani, Mărioara era o persoană plăcută, se angajase la noi pentru un ban în plus, pensia nu-i ajungea să facă față vieții scumpe din București. Lucrase la Atelierele Grivița, făcuse ceva școală, 10 clase și o școală profesională dar odată ieșită la pensie viața ei devenise complicată. Voise să se mai angajeze după pensie mai cu seamă că sperase că în această societate pe care o construiseră cu sânge tinerii la revoluția din 89, era un loc și pentru cei care voiau să muncească așa cum era și ea. Avusese dezamăgirea să constate că nu dorea nimeni să angajeze, nici măcar pe post de femeie de serviciu, pe cineva la vârsta ei, așa că îngrijise copii și făcuse menajul. Nu avusese niciodată un job în care să aibă grijă de o persoană nedeplasabilă și era destul de timorată din cauza asta. Îi era teamă că Buni nu are să o placă dar avea să o cunoască și să-și dea seama că soacra mea se resemnase că va fi la pat până la moarte și că este dependentă de femeia angajată de noi așa că mai făcea din când în când mofturi dar foarte puține și cu o drăgălășenie care te făceau să o ierți imediat.

  A lucrat la noi destul de mult, aproape un an de zile. Am avut nenumărate ocazii să stau de vorbă cu Mărioara și, puțin câte puțin și-a deschis sufletul înaintea mea și mi-a povestit întâmplarea care a marcat-o pentru toată viața,, acel motiv pentru care nu avusese niciodată o familie adevărată, un soț, copii.

La 13 ani era o fată foarte frumoasă, înaltă, cu picioarele lungi și mijlocul subțire. Începea să mijească a domnișoară și nu de puține ori se trezise fluierată de băieții satului. Avea, la vârsta aceea, părul negru lung prins într-o coadă groasă la spate. Nu provenea dintr-o familie înstărită, părinții ei erau oameni simpli dintr-o mică localitate din județul Giurgiu, mama lucra la CAP iat tatăl era croitor, om aspru și mândru care își împărțea ziua între clienții cărora le mai croia un pantalon sau o cămasă și familia formată din două fete și o soție cam bolnăvicioasă. Tatăl Mărioarei n-ar fi admis sub nici o formă vreo împotrivire din partea fetelor sau vreo abatere de la morala pe care o insuflase fetișcanelor de când erau mici. Era cineva în sat sau  cel puțin așa îi plăcea să creadă, respectat de bărbații satului și chiar invidiat de unii pentru că stătea toată ziua în micul lui atelier încropit într-o cămăruță pe care o zidise într-o parte a grajdului și nu era nevoit să se ducă la camp, pe soare sau zloată, pe frig sau căldură.

Fetișcana, care se ițea dincolo de gardul de nuiele al gospodăriei unde găinile și mâța și câinele conviețuiau împreună fără prea mari diferende, avea un vis. Să devină o mare croitoreasă în București și să îmbrace doamnele alea pe care le vedea la televizor fie că prezentau o emisune sau cântau un cântec.  Pentru asta Mărioara era mai tot timpul după tată-su, atentă la ce face, la cum croiește și la cum coase. Ajunsese să știe foarte multe despre meseria tătucului ei, chiar dacă deocamdată știința ei se rezuma la croitoria pentru bărbați. Visa însă ca după terminarea clasei a VIII-a să meargă la o școală profesională de croitorie și după aceeia, cine știe? Liceul, o școală de maiștri…

Într-o sâmbătă de iulie toridă, Mărioara rămăsese singură acasă, părinții ei o luaseră pe surioara mai mică și plecaseră la niște rude într-un sat din județul Călărași, unde era mare nuntă, tușa Anica – una din surorile tatei își însura feciorul. Urma să stea și noaptea singură dar nu-i era frică, Mărioara era o fetiță curajoasă. Avea multă treabă: să dea de mâncare la animale . Vreo 10 găini secondate de 2 cocoși bătăuși, o pisică și un câine, un porc care părea permanent flămând, astea făceau parte din averea familiei Mărioarei. Văcuță în grajd fusese pe vremuri dar acum nu mai era. Mai trebuia să ude florile din ghivecele atât de iubite de mămuca ei, să facă curat în casă căci plecarea părinților deranjase cam totul și seara poate să asculte ce se mai întâmplă în lumea largă la radioul micuț care stătea în atelierul tatălui.  Pentru Mărioara, Bucureștiul era lumea largă, locul unde cândva urma și ea să ajungă să locuiască, să muncească, să iubească, să îmbătrânescă. Chiar dacă deocamdată era doar un vis al unei fetițe de numai 13 ani.

În după amiaza acelei zile de sâmbătă, în timp ce Mărioara scutura pernele în curte să le mai aerisească – așa cum o învățase mămuca -, cineva a strigat-o la poartă. Era un client vechi al tatălui său, cu ceva funcții pe la CAP și-n partidul ăla de conducea țara și satul lor. Mărioara îl văzuse venind de multe ori cu probleme legate de meseria tatălui ei și știa că tătăne-su îi arăta un mare respect, era doară unul din domnii satului.

Om cam pe la 50 ani, burtos și chel, cu o privire șireată și un zâmbet care-i descoperea gura știrbă, s-a adresat copilei de doar 13 ani:

-  Măi fătuco, acasă-i tătîne-tu?

-  Nu, neică, iaca plecă la o nuntă nu de multă vreme. Cu mămuca și cu surioara mea.

-  Aicea în sat, fată? Întrebă omul parcă mijindu-iun zâmbet la fel de chel ca și căpățâna bărbatului.

-  Nu bade, la tușa Anica, sora tatei din Călărași.

-  Tii!!! Și eu ce mă fac acușilea? Că și eu pentru o nuntă venii. Îmi cumpărai o pereche de pantaloni diseară mă duc la o nuntă și mi-s lungi. Trebuie scurtați neapărat, că alții de buni n-am. D-apoi numai taică-tu mi-ar fi putut face trebușoara asta, doamne ajută!

Nu știa de ce dar chemarea în ajutor a domnului Dumnezeu i se păruse Mărioarei o blasfemie. Era ceva nelămurit în privirea bărbatului care îi dădea fiori dar nu putea să zică sau să facă ceva nerespectuos căci tătîne-su o învățase că nu-i frumos să judeci oamenii după privire sau înfățișare. Iar bărbatul din fața sa era cineva în sat sau cel puțin așa înțelesese Mărioara din atitudinea tatălui său față de acest om.

-   Bade, eu nu știu cum să te ajut!

-  Fată, da te văzui de multe ori pe lângă mașina de cusut și-mi povestea taică-tău că știi să tragi la mașină. Uite, mi-a pus nevastă-mea semn cum și cât trebuie scurtați, ai putea să o faci tu că nu-i degeaba.

- Bade, mi-i frică! Și dacă ți-i greșesc?

-  Nu cred eu că fata lui Gheorghe, ucenica luizilnică poate să greșească un lucru atât de simplu, a zâmbit mieros omul fluturându-i fetișcanei pantalonii.

-  O să te laud lui tată-tu și o să pun o vorbă bună să te lase la școala de croitorie la București, continuă bărbatul dovedindu-i Mărioarei că vorbise adesea cu tatăl ei despre visele pe care le avea copila. 

Mai mult de rușine decât din convingere, având în față chipul tatălui său care îi spusese de atâtea ori că-n meseria de croitor este o vorbă ”clientul nostru, stăpânul nostru” Mărioara a acceptat să-i scurteze omului pantalonii dar l-a rugat să vină mai târziu să îi ia, fiindu-i rușine să se apuce de cusut în fața lui dar mai cu seamă  frică să nu greșească ceva în prezența clientului. În același timp o undă de bucurie îi inundase creierul, dacă totul avea să decurgă cu bine, ar fi avut un argument în plus în fața tatălui care nu prea era de acord ca în anul următor Mărioara să părăsească satul și să meargă la școală la București. Pentru el, femeia însemna acasă, mamă de copii și gospodină. Și, poate, câteva zile de CAP așa ca să se mai ia cu vorba cu vecinele.

Scurtatul pantalonilor i s-a părut Mărioarei o bagatelă, de atâtea ori se jucase cu resturile de materiale rămase de la croit, așa că lucrul pentru care se angajase nu i se părea o mare scofală.

Pe la asfințitul soarelui, bărbatul s-a reîntors și Mărioara i-a întins triumfătoare pantalonii. Omul a studiat atent cusăturile, a lăudat-o pentru treaba bine făcută și a sfătuit-o să aibă grijă de casă cât îi sunt plecați părinții. Ba la plecare i-a întins și câțiva bănuți  ca răsplată pentru munca ei.

- Apăi fată, te las sănătoasă! Să-i spui lui taică-tu că tare-s mulțumit de ceea ce ai făcut. Și să nu uiți să te încui la noapte, copilă! a mai spus bărbatul la plecare, cu un zâmbet larg și iscoditor pe față.

- Mulțumesc tare mult, bade! D-apoi nici nu avem cheie, tata zice că la noi în sat nu-s hoți. Și-apoi ce să ne fure, sărăcia?

 Omul și-a luat pantalonii și parcă Mărioara a văzut un zâmbet hâd pe chipul lui la plecare. Dar n-a mai avut timp să se gândească la asta. Trebuia să dea de mâncare la câine și pisică, să ostoiască guițatul porcului, să închidă găinile și apoi să termine curățenia prin casă așa încât la întoarcerea familiei totul să strălucească de curățenie și să vadă în ochii tatălui ei mândria că o copilă harnică lăsase acasă. Îi strălucea chipul de bucurie când se gândea cum o să-i înmâneze și cei câțiva bănuți pe care îi încasase pentru prima dată în viața ei din munca de croitor.

Ei, nu era chiar croitorie dar era un început, se scuza în gând Mărioara în timp ce ștergea praful, obosită dar mulțumită. A mai stat ceva timp în atelierul tatălui ei ascultând la radio muzică și visând că doamnele acelea care cântau așa de frumos o să fie foarte fericite să aibă o croitoreasă harnică și pricepută ca ea. Televizor nu era în casă părinților Mărioarei dar le văzuse odată pe câteva dintre cântărețe la doamna doctor din sat, o trimisese tatăl ei cu o găină drept mulțumire că-i dădea mereu pastile nevestei care tușea mereu și făcea febră.    

 Când noaptea a coborât întunecată peste sat, Mărioara a stins radioul și s-a dus la culcare. Era tare obosită dar mulțumită, toată casa era curată, udase și grădina de legume dar și florile mamei, gainele erau culcate, porcul dormea sătul, pisica umbla creanga probabil prin pod după șoareci iar cățelul era în cușcă, lătrând din când în când alene ca răspuns la lătratul celorlalți câini de prin sat.

Când intrase în casă Mărioarei îi trecuse prin gând să încuie ușa căci întrebarea bărbatului încă îi stăruia în minte dar chiar dacă părinții ei avuseseră vreodată cheie ea nu o văzuse niciodată așa că lăsase gândul să treacă. S-a spălat cu nițică apă de praful adunat de pe zi, a îmbrăcat cămășuța brodată de mâna mămuchii și s-a afundat repede în lumea somnului dar mai ales a viselor care nu-i dădeau pace.  În fiecare noapte visa cum veneau la ea cântărețele alea frumoase din București și o implorau ca repede, repede să termine rochia care le era necesară ca aerul pentru un spectacol sau petrecere.

Printre somn și vise de croitoreasă bucureșteancă aproape că nu a simțit cum un corp greu, duhnind a băutură s-a prăvălit peste ea. Mai mult adormită, a simțit cum o mână îi desface picioarele și-apoi ceva a pătruns în ea atât de dureros, ca un cuțit care i se înfingea dureros în corp. Mărioara începuse să țipe.

- Taci fă, curva dracului, că te omor! a mai auzit Măriuca o voce groasă de bărbat și o mână lipicioasă i-a astupat gura.

Înainte de a leșina, Mărioara l-a recunoscut pe cel care își bătea joc de puritatea ei de copilă neștiutoare, era bărbatul acela căruia-i scurtase pantalonii, șefuleț la organizația de partid din sat.

- Doamne, cum ai putut suporta toate astea? am întrebat-o pe Mărioara cu lacrimi în ochi.Sper că a doua zi tatăl tău i-a spart capul acelui nemernic și că acest violator a ajuns în pușcărie! am continuat să-i spun femeii pe al cărei chip se așternuse tristețea, deși trecuseră 47 ani de la siluirea la care fusese supusă fetița de numai 13 ani.

- Nu, doamnă, nu s-au întâmplat nimic din toate astea. Am să vă povestesc ce s-a întâmplat dar nimic din ce credeți dumneavoastră!  Era un fel de resemnare în vocea ei stinsă, ca și cum povestirea violului îi readusese în fața ochilor toată grozăvia pe care o trăise.

Când s-a trezit din leșin, nenorocitul care o violase deja plecase.  Zorile au prins-o plângând în hohote, strigându-și durerea și întrebându-se la nesfârșit cum s-a putut întâmpla una ca asta și cum să-i spună tatălui ei această oroare pe care o trăise. Printre lacrimile care-i cădeau pe obraji la nesfârșit, încălzise în cursul nopții apă și spălase cearșaful de sânge sperând că noaptea caldă de iulie avea să îl usuce până dimineața. Își frângea mâinile a neputință. Știa cât de mult ține taică-su la cinstea fetelor lui, cinste care însemna să fie fete pure până la măritiș căci cine să mai ia de nevastă pe una care trecuse prin patul altora. Și era imposibil pe vremea aceea a fi crezută că a fost doar unul, că a fost o greșeală sau chiar cum era cazul ei, un viol. Dacă nu mai erai virgină, bârfa satului înflorea și țesea atâtea povești că ajungeai din victimă agresor și dintr-o singură greșeală erai taxată de gospodinele satului ditai  prostituata.

Nu, Mărioara n-a putut povesti nimic nimănui în săptămânile următoare. Se ferea să iasă din casă, era slăbită, nu putea să mânânce, orice înghițitură i se părea o corvoadă. Inventase o durere de burtă de la niște mere nespălate ca să nu provoace întrebări nedorite. Se refugia ziua în mijlocul grădinei de legume unde dădea frâu lacrimilor de deznădejde fără să trezească suspiciuni.

Mama era singura care observase că fata ei nu e în regulă, tatăl se scula devreme și își petrecea toată ziua în atelier. După câteva săptămâni când tatăl plecase la oraș să cumpere ceva furnituri, Mărioara reușise să-i povesteasă toată povestea mamei, printre lacrimile care-i curgeau șiroaie  de-a lungul feței roșii de rușine. Era ca un condamnat, așteptâd cu înfrigurare reacția mamei și satul ei despre cum ar fi trebuit să procedeze.

Mama Mărioarei nu a putut scoate multă vreme vreo vorbă. Când a vorbit însă, cuvintele nu au fost cele pe care le aștepta fetița înfrigurată.     

- Știi că am o soră în București cu care taică-tu nu prea mă lasă să vobesc. Îi venită la țară ca casa bunică-tei de peste deal, el nu știe de asta. Peste jumate de oră, trece autobuzul care te va duce acolo, ia-ți ceva haine și pleacă. O să-ți dau un bilet către tușă-ta să aibă cumva grijă de tine în capitală că tot acolo ai vrut tu permanent să ajungi. Să nu mai vii acasă niciodată, nun e putem face de râs în sat cu povestea asta.

- Mămucă, de ce mă surghiunești? Cu ce sunt vinovată? a izbucnit în lacrimi fetișcana ai căror ochi păreu o fântână nesecată.

- Vinovată, nevinovată, asta nu trebuia să se întâmple. Și tatăl tău nu trebuie să afle. Las că-i mai bine să creadă că ai fugit de-acasă decât că ai fi putut ademeni un bărbat de vârsta lui în pat.

- Mămucă!!!

- Hai, lasă plânsul că te vede lumea! Marș și ia-ți o bocceluță de haine și la autobuz!

Atâta gheață în vorbe Mărioara nu crezuse că va declanșa cu povestea ei.

Dându-și seama că mama nu glumește și nici nu se va întoarce din cuvânt, Măriuca și-a dat cu multă apă rece pe față să usuce orice urmă de lacrimi, a luat un plic pe care să-l dea tușei către care pleca, o mână de haine și a plecat cu capul în pământ la autobuz. Mama refuzase să o însoțească chiar și numai până în stație, înțelesese mulți ani mai târziu de ce. În plicul pe care i-l dăduse mama era o scrisoare către tușa din București dar și o sumă de bani pe care mama Mărioarei o luase din atelierul de croitorie. Apoi îi povestise bărbatului ei că fata fugise în lume și sustrăsese din atelier și o sumă de bani.

Norocul Mărioarei a fost această mătușă veselă, soră a mamei. Nu a aflat niciodată în mod cert ce fusese scris în acel bilețel, probabil era ceva din povestea nopții de coșmar trăită de fetiță căci Mărioara avusese impresia că tușa se uită cu multă milă la ea după ce terminase de citit scrisoarea. Parcă bombănise printre dinți și ”- Cretina, degeaba i-a dat Dumnezeu copii!”, dar Mărioara nu mai era atât de sigură pe vorbele astea, după atâțea ani de la întâmplare.

Cert este că mătușa, plecată și ea de tânără în capitală să-și facă un rost. avusese norocul să dea peste un bărbat care avea acea bucățică de căsuță în București, pe care-l luase cu drag de bărbat. Din nefericire căsnicia lor nu durase decât câțiva ani și tușa rămăsese văduvă și stâpăna moștenitoare a căsuței. Nu știa cum dar tușa reușise să o înscrie la școală în clasa a VIII-a, având pesemne în acel plic și actele Mărioarei iar după clasa  a VIII-a o luase cu ea să lucreze la Atelierele Grivița. Ani mai târziu Mărioara își completase 10 clase la seral și făcuse și o școală profesională. Nu, nu croitoria, visul acela murise în nopate acceia toridă de iulie. Nu mai putea vedea o mașină de cusut, nu mai putea vedea cântărețele legănându-se la televizor în rochii lungi și frumoase, nu mai visa să devină soție. Toate aceste vise îi fuseseră răpite de un nemernic care scăpase nepedepsit datorită unei precepții greșite exitență în morala vremurilor de atunci la sate.  

 Nu se putuse împrieteni cu nici un băiat, fiecare ochiadă pe care i-o arunca vreun flăcău îi trezea sudori reci pe spate și cuțite dureroase în burtă. Nici tușica nu o îndemnase la măritiș, era între ele o tăcere pe care nu a acoperit-o nici timpul lung pe care l-au petrecut împreună. Pe mămuca nu o mai văzuse niciodată, câțiva ani mai târziu, când Mărioara devenise o adevărată domnișoară de București, frumoasă dar tristă, o anunțase tușica că lipsa ei de trei zile se datorase înmormântării surorii ei. Nu o anunțase pe fată pentru că nu era momentul ca la o înmormântare să se deschidă unele răni vechi care puteau face mai mult rău decât bine, așa i-a explicat tușica hotărârea sa.

A avut norocul ca după 90 tușica să aibă curajul unei discuții sincere cu cumnatul ei și să-i povestească acestuia adevărul despre fuga Mărioarei. Cu ochii în lacrimi, un bătrân cu părul alb și înconvoita de vreme a întâmpinat-o pe Mărioara în pragul casei părintești  și fără o vorbă a strâns-o îndelung la piept pe femeia care îi amintea de fătuca atat de dragă tatălui. Nu au rostit nici un cuvânt despre nenorocirea care îi alungase fata de-acasă, nici un cuvânt despre modul cum înțelesese mama să rezolve această tragedie, între ei s-a spus doar un cuvânt, rostit tremurat printre buzele bătrânului ei tată:

- Se cuvine s-o ierți!

Despre violator Măriuca auzise de prin sat, din întâmplare că murise în urma unui accident la pădure, se speriase calul și îl călcase în picioare.

Timp de un an, cât Mărioara a lucrat la noi, n-am mai adus niciodată vorba despre crâmpeiul de viață care îi marcase întreg destinul. Era prea dureros și prea greu pentru ea să-i răsucești mereu cuțitul în rană. A fost însă una dintre menajerele preferate de mine și Buni. A renunțat la slujbă când starea lui Buni s-a înrăutățit și ne-am dat seama că nu mai puteam face față cu menajere externe. Mărioara nu putea și nu voia să fie internă, considera de datoria ei să fie seara acasă și să-și aștepte nepotul de soră cu o masă caldă. Era hotărârea ei și am respectat-o. A fost o femeie deosebită până la sfârșit căci până când am găsit o înlocuitoare a acceptat să doarmă la Buni și să aibă grijă de aceasta. Soacra – mea a regretat-o pe Mărioara de multe ori, blândă, fără să ridice tonul niciodată, harnică, veselă și tristă în același timp. Viața însă trebuia să meargă mai departe.

Cap IV – Nuți

Necesitatea unei menajere interne dictată de situația de sănătate a lui Buni a dus la plecarea Mărioarei din viața soacrei mele și înlocuirea acesteia cu Nuți, femeie de de 50 de ani, dintr-un sat din județul Bacău, Agăș. Situată în partea de vest a județului Bacău, pe Valea Trotușului, localitatea este alcătuită cam din 12.000 de suflete care se ocupă cu creșterea animalelor și munca câmpului. Și în ultima vreme cu defrișarea pădurilor, ceea ce ne-a adus an de an prin satele patriei inundații.

Nuți a venit la București unde avea o rudă îndepărtată din Agăș, s-a prezentat la interviu și am fost impresionată de dorința ei de a munci, în condiții care o țineau departe de casă. Căsătorită, Nuți alesese o asemenea soluție căci banii din munca pământului nu acopereau cheltuielile gospodăriei. Voia acasă o dată pe lună doar două zile ceea ce ne-a bucurat pentru că orice lipsă a menajerei trebuia acoperită de noi, cei din familie. Am întrebat-o dacă bărbatul ei acceptă să devină menajeră internă la o atât de mare depărtare de casă și mi-a răspuns că atunci când nu ai încotro, accepți orice soluție. Copii îi lucrau la pădure având de lucru când și când, funcție de cheful patronilor. Bărbatul îngrijea animalele din curte și lucra la munca câmpului. Avea ceva pământ, nu prea mult dar Nuți zicea că le ajunge.  

Plinuță, respectuoasă, uneori părând chiar timidă, Nuți a stat la noi peste un an de zile, din primăvara anului 2003 și până în septembrie 2004. Despre Nuți nu am să vă povestesc un crâmpei din viața ei, nici nu avusese o viață aventuroasă care ar merita să devină subiectul unei  povestiri ci despre perioada în care a stat la noi și evenimentele care ne-au bulversat viața în acea perioadă. Modul în care Nuți s-a raportat la ele. Povestirea aceasta e mai mult un crâmpei din viața noastră. La care Nuți a fost martoră. 

Având menajeră internă am trecut mai rar pe la Buni în perioada aceea sau chiar dacă treceam zilnic stăteam foarte puțin. Astăzi îmi pare rău pentru indiferența noastră de atunci, poate ar fi trebuit să acordăm mai mult timp pentru cea care nu asculta de multe ori de noi dar ne iubea dincolo de suferință. Eram însă și noi obosiți de muncă, de problemele de acasă, copiii cei mai mici treceau în clasa a XII-ea și necesitau foarte multă atenție. Nu pot spune că Nuți nu a îngrijit-o pe Buni, a fost chiar o perioadă în care am crezut că va merge din nou. Angajasem și o asistentă de recuperare care venea de câteva ori pe săptămână și făcea exerciții  cu ea care păreau a da rezultate. La recomandarea acesteia am internat-o pe Buni la Institutul Ana Aslan pentru două săptămâni și rezultatele au fost remarcabile. Nuți a însoțit-o, firește, și pentru că tot era în spital i-am propus să facă și ea toate tratamentele.

Buni devenise uneori egoistă, boala o făcuse să își dorească să fie doar ea în centrul atenției. Sau așa ni se părea nouă atunci. Am surprins-o de multe ori pe Nuți plângând în perioada de spital, pentru că Buni nu îi dădea voie să meargă și ea la tratament. I se părea că toată atenția trebuie să fie îndreptată spre ea. Atunci am certat-o pe Buni, ne era foarte greu să angajăm altă și altă menajeră. Am înțeles însă mai târziu că dreptatea era undeva la mijloc, avea și  Buni partea ei de vină în relația cu menajerele dar nici acestea nu aveau milă și compasiune față de femeia bolnavă care își trăia viața în pat.

Cele două săptămâni de ”Ana Aslan” ne-au dezvăluit și o altă latură a bolii, prefăcătoria de care poate să dea dovadă un om bolnav. Ca să îl iubești mai mult, să te ocupi de el. Medicul care a luat-o în primire pe Buni ne-a interzis să-i aducem de mâncare, în afară de o fructă, două pe zi. Cu sufletul strâns am respectat indicațiile deși știam că Buni era pofticioasă și-i plăcea să mănânce. După vreo 9 zile de spitalizare medicul, o femeie căreia îi port un deosebit respect, ne-a abordat pe hol și ne-a spus că va intra ea mai întâi în rezerva destinată lui Buni și Nuți iar noi să stăm și să privim doar pe geamul de la ușă, fără să fim zăriți. N-a vrut să ne spună de ce dar ne-am conformat. Am rămas dincolo de ușă urmărind prin geam ce se întâmplă. Medicul a intrat și i-a spus lui Buni:

- Cum te numești dumneata?

- Lucreția, a răspuns cu glas stins Buni, stând în șezut la marginea patului, unde fusese pusă cu ajutorul menajerei.
- În fața mea te ridici în picioare, a strigat doctorița și aproape am fost nevoită să-l trag violent înapoi pe Virgil din fața geamului căci voia să se năpustească în cameră și să se ia la harță cu medicul.
- Doamna doctor, nu pot să mă ridic și cu atât mai mult fără ajutor, a mai încercat Buni să-i răspundă cu glasul la fel de stins.
- Te ridici acum și fără ajutor, a tunat glasul medicului.
În momentul acela eu și Virgil am încremenit. Buni, ca un arc, singură, fără ajutorul nimănui, s-a ridicat în picioare.

- Cum putea să se întâmple asta? îmi zburau prin cap întrebări care păreau fără sens, trecuseră peste doi ani de la declanșarea bolii și Buni nu se ridicase niciodată decât ajutată și atunci cu mare greutate. Și doar în șezut la marginea patului. Am aflat atunci că dragostea familiei uneori face mai mult rău decât bine unui bolnav. Că boala este doar în mintea lui Buni și că nu-și dorește pur și simplu să meargă pentru că nu fusese niciodată atât de alintată ca în perioada aceasta. Așa că creierul ei blocase dorința de a merge. Cu doctorul însă nu putuse să se prefacă, mai cu seamă că fusese asistentă și că probabil purta încă o doză mare de respect acestei profesii. Iar strigătele doctoriței deblocase acel zid pe care și-l construise la nivel de creier.

La externarea din spital Buni a mers singură până la mașină, ajutată de un cadru. Noi am stat doar în spatele ei să fim aproape dacă se întâmpla ceva rău. A plâns, a spus că nu poate dar a făcut-o. Medicul îi spusese că o mai primește în spital doar dacă data viitoare va veni în baston. Dacă ar fi ascultat-o pe doctoriță probabil în timp ar fi ajuns la acel rezultat. Văzusem doar cu ochii noștri progresele remarcabile pe care le făcuse în numai două săptămâni. Avea de făcut, ajutată doar de cadru, zilnic, de zece ori distanța de la pat la fereastră, iar masa urma să fie luată obligatoriu doar la bucătărie. Din alimentație urma să-i scoatem grăsimile, sarea, tocăturile, salamurile și bineînțeles dulciurile.

Buni era o hâtră, glumeață și toată viața fusese o femeie grăsuță iar anii de boală o făcuse obeză. În spital în numai două săptămâni reușise să scadă în greutate cu zece kilograme dar depindea doar de voința ei să ducă mai departe această luptă cu ea însăși.

Exercițiile prescrise de medic le-a făcut o perioadă, nu făcea chiar de zece ori pe zi distanța pat –geam și doar masa de prânz o lua în bucătărie dar noi eram fericiți și așa. Cu mâncarea însă nu a putut să se acomodeze. După ce le-am adus acasă, Buni i-a spus lui Nuți:
- Au plecat ăștia? a întrebat-o Buni pe Nuți când noi nici nu ieșisem încă din scara

blocului, făcându-i șmecherește din ochi.

- Da, Buni, că doar i-ai văzut și tu plecând!

- Ia bani din sertar și du-te la alimentară, cumperi tot ce trebuie de sarmale. Vezi să fie carne tocată de porc. Și cumpără și o sticlă de doi litri de Fanta, i-a ordonat Buni lui Nuți cu un râs strengăresc în colțul gurii.

- Buni, ți-a interzis doctorul și tocătura și sucul îndulcit. Și o să mă certe domnii dacă fac asta, a încercat să se împotrivească menajera.

- Ei cu ei, noi cu noi, dragă! Dacă nu știu, n-au de ce să te certe. Pune și tu oala de sarmale mai în spate în frigider și în față pune mâncarea făcută de noră-mea. Să creadă ei că mănânc eu scârboasa aia de mâncare fără grăsime și fără sare. Destul am suferit de foame în spital. Iar dacă chiar observă, spune-le și tu că ți-ai făcut ție sarmale că doară tu nu ești bolnavă să mănânci mâncarea mea de regim, mânce-o ei pe aia, a încheiat Buni pledoaria cu care a convins-o pe Nuți să gătească ce vrea ea și nu ce voia medicul sau noi.  

Înainte să merg să le iau de la spital le gătisem: ciorbă de legume și mâncărică de dovlecei cu carne de curcan, asta era mâncarea care trebuia să stea în față dacă aș fi controlat frigiderul. Buni însă știa că n-o s-o fac, n-o făcusem niciodată până atunci. 

Toate astea mi le-a povestit chiar soacră-mea în ultimul ei an de viață. Nu-i păruse rău niciodată că ne păcălise, mâncarea era una din rațiunile pentru care trăia și nu avea să renunțe la această plăcere indiferent de consecințe. I se părea chiar hazliu să-mi spună cum accepta ea salatele de fructe pe care i le pregăteam de multe ori pentru masa de seară și după ce plecam cum înfuleca cu menajera slănină cu ceapă sau alte lucruri pe care medicul i le interzisese. Iar sucul devenise un drog pentru ea. Nici nu plecam bine din casă și trimitea menajera după sticla de Fanta, doi litri pe zi pe care îi bea împreună cu menajera.

Poate asta i-a grăbit sfârșitul, nu știu. Știu însă că acestea erau micile ei bucurii la care nu a vrut să renunțe. Iar noi abandonasem lupta, poate că nu a fost bine ce am făcut dar între o viață (poate mai lungă) care să o facă nefericită și o alta în care să fie fericită, am ales-o pe ultima. Întotdeauna m-am gândit cum să procedez ca să nu îmi pară rău că am făcut sau că nu am făcut ceva după ce Buni avea să nu mai fie. Nu spun că modul acesta m-a făcut să scap de toate regretele după ce Buni n-a mai fost printre noi dar așa am gândit atunci.

Nuți ne rugase să-i mărim salariul și în schimb ne propusese să vină două după - amieze pe săptămână la noi acasă la curățenie generală. Am fost de acord, îmi mai lua de pe umeri din griji. Era deosebit de respectuoasă cu mine, îmi vorbea numai cu dumneavoastră așa încât într-o după amiază când am venit mai devreme de la birou, m-am mirat să mi se adreseze cu totul altfel:

- Ai venit, drăguță? Stai să îți cânt un cântecel! mi-a spus menajera și m-a luat de gât drăgăstos, cântându-mi o melodie din folclorul moldovenesc, în timp ce mă legăna a dans.

Rămăsesem fără grai, nu știam ce să spun și ce să cred. Asta nu era Nuți a noastră, femeia cu capul plecat și căruia parcă îi era chiar frică de mine. După plecarea acesteia acasă la Buni, spre seară, am descoperit de ce era atât de veselă și cu chef de cântat Nuți. Lipsea o cantitate însemnată de pălincă din dulap. Nefiind băutori dulapul nostru cuprindea zeci de sticle de pălincă primite cadou de pe la rudele lui Buni și Virgil din Bihor, nu puteai să pleci din casa unui ardelean fără măcar o sticlă de pălincă și o tablă de slană. Ar fi părut că nu le respecți casa și ospitalitatea. Așa că se adunase tot felul de sticle, cu pălincă mai veche sau mai nouă. Le descoperise menajera noastră și dăduse iama în ele. N-aș putea spune dacă era pentru prima dată când se servea cu băutură și devenea veselă și cheflie, nu ținusem niciodată socoteala câte sticle primisem, câte la rându-ne dăruisem mai departe și de obicei Nuți venea la noi în absența noastră. Ghinionul a fost venirea mea mai devreme în ziua aceea.

Am întrebat-o pe Buni dacă i s-a părut că Nuți bea și nu a știut să îmi dea un răspuns concret. Sau poate a acoperit-o căci dincolo de momentele în care o făcea să plângă, se înțelegeau destul de bine, aveau și secrete față de noi, era așa un fel de lupta între Buni și menajeră pe de o parte și noi de cealaltă parte. De parcă uneori eram dușmanii, cu regulile noastre de dietă, cu exercițiile pe care  le impuneam.  

În vara lui 2004 copii au terminat liceul și m-au făcut cea mai mândră și mai fericită mamă din lume. Au luat bacul cu note foarte mari și s-au înscris la facultate. Olimpia la Automatizări și calculatoare, Vlad la Drept. Era între ei doar un an și patru luni diferență de vârstă și fuseseră dați în același an în clasa I-a. Se despărțiseră abia la liceu, ea urmărindu-și talentul pe care-l avea față de cifre, urmând un liceu cu clasă de matematică - informatică, el, un artist,  la filologie, la clasă de franceză. La ambele facultăți s-a dat examen și amândoi au intrat pe locurile fără taxe. Eram în al noulea cer. Cât de rău poți să cazi când urci fără să fii atentă la treptele de dedesubtul tău care se prăbușesc.

După examene, toată vara lui 2004 a fost o nebunie, copiii au plecat unul în Retezat, celălalt să-și facă majoratul la cabană, apoi amândoi la mare, trăiau zilele ca și cum ar fi fost ultimele. Vlad s-a despărțit de o iubire veche din liceu dar a început o nouă relație cu o fată minunată pe care am adorat-o din prima secundă, părea că fericirea se instalase definitiv în casa noastră, cu domiciliul stabil. Cu menajeră internă la Buni ne-am permis și noi să plecăm o săptămână în Deltă la pescuit, una din pasiunile care ne unea pe mine și Virgil. Toate certurile din ultimul lor an de școală păreau că nici nu existaseră, aveam o relație excelentă cu copiii. Chiar mai mult, devenisem confidenta lui Vlad care se sfătuia cu mine cum să se comporte cu noua lui prietenă și mă suna de zece ori pe zi să-mi povestească unde au fost și ce au făcut. Tavi era mutat la casa lui, cu parteneră, cu un serviciu foarte bun (IT), ce-și mai puteau dori doi părinți?   

Începutul de septembrie ne-a găsit pe toți la Vama Veche, la Stuf-Stock, eram o familie de rockeri. Tavi, Olimpia și Vlad la o pensiune în Eforie, noi în Constanța în casa de vacanță a unei prietene. Tavi era însoțit de prietena lui și  a avut un cu totul alt program decât Vlad și Olimpia, era și mai în vârstă cu câțiva ani decât ei. Copiii erau însoțiți de doi prieteni, o fată și un băiat de vârsta lor. Ne-am întâlnit în cele două zile și două nopți direct la concerte în Vamă, noi cei mai în vârstă și Tavi plecând în fiecare noapte după oara 1,00 când începeau să cânte formațiile de puștani, ei rămânând până dimineața.  Duminica am plecat la București dar Vlad și Oli ne-au rugat să-i mai lăsăm o zi, urmau să vină luni după amiază cu trenul. Nu aveam cum să-i refuz, după admiterea la facultate, Vlad îmi spusese:

- Gata, am luat bacalureatul cu medie peste 9,50, am intrat la Drept pe locuri fără taxă,

sper că vara asta mă lași să mă distrez la maxim. Mai cu seamă că am împlinit și 18 ani.

Știam că maxima lui distracție însemna să stea pe chat până dimineața cu prietenii, să se iubească cu Adina, să compună cântece și să cânte ore întregi la chitară iar noaptea să compună poezii. Îi cam fuseseră interzise aceste plăceri în clasa a XII-a așa că  nu mai aveam de ce să nu-l las să se distreze așa cum îmi spunea el, lăsându-l să își ia libertatea în propriile mâini. Știam că nu va depăși nici o limită interzisă, exista între mine și ei o mare încredere.  

Oare dacă aș fi devenit în duminica aceea mama dură în care mă transformasem în ultimul an de liceu  și le-aș fi ordonat să se întoarcă cu noi în București aș fi putut să evit destinul nenorocit care a urmat acelei zile? N-am să o știu niciodată!

Luni după amiază nu mi-a răspuns nici unul la telefon dar nu m-am îngrijorat prea tare, știam că moda generației lor este să aibă telefon dar de cele mai multe ori să nu-l audă mai cu seamă când sunau părinții. Nu mă îngrijorasem nici duminică când am văzut valurile mari, copiii mei nu intrau în apă, chiar mă supărasem de multe ori pe asta, plăteam bani grei să plece la mare și nici măcar nu se dezbrăcau pe plajă, Oli se plimba iar Vlad stătea pe nisip și cânta la chitară.  Mai cu seamă acum, nu erau decât câteva zile de când prietena lui plecase la studii în Canada și rămăsese melancolic și trist.

Seara a sunat telefonul și după modul cum s-a schimbat Virgil la față mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva foarte rău. Cum a fost posibil să nu ia trenul de 16,00 și să amâne plecarea ca să meargă să facă o baie în mare? Ultima, așa s-a exprimat Vlad. Ce destin rău ne urmărea?  Vlad a intrat în mare și nu mai ieșit. La 4 metri de mal. În fața nenorociților de salvamari care n-au făcut nimic ca să-l salveze.  Sunt peste 8 ani de atunci și puteți să mă credeți, sunt unele răni care nu se cicatrizează niciodată. Trăim cu ele sângerânde.

M-am întrebat de atunci în fiecare zi dacă Dumnezeu există. Și dacă da, ce fel de persoană este ca să răpească un copil care nu făcuse rău niciodată nici măcar unei furnici. Care nu jignise pe nimeni, nu trăsese vreodată o fată de cozi, nu se bătuse cu băieții. Își consumase viața între poezie, muzică și pictură. Probabil singura persoană cu care se certase vreodată am fost eu, i se părea permanent că îi îngrădesc libertatea cu regulile mele.

Vlad fusese feblețea lui Buni, era copilul care trecea zilnic pe la ea când se întorcea de la școală și-i povestea vrute și nevrute. A fost un șoc pentru ea dar n-a putut să-l conducă pe ultimul drum. Pur și simplu ne-a transmis că nu poate. Am înțeles-o căci dacă n-ar fi fost ritualurile tâmpite ale ortodoxismului care te obligau la un anume comportament și eu aș fi vrut să dispar atunci. De pe fața pământului. Pentru multă vreme. Oricum și astăzi refuz să vorbesc despre Vlad în alți termeni decât de o plecare, pentru o vreme. Undeva într-o altă țară. E singura modalitate să pot trece dintr-o zi în alta.

În acele zile casa noastră a fost pe mâna lui Nuți. Nu știu cine i-a dat cheile, eu nu am mai trecut pe acasă decât atunci când s-a terminat totul, am vrut să stau lângă copilul meu până în ultima lui clipă. Nuți mi-a cazat rudele, pentru mine este o perioadă de care nu-mi aduc aminte. Nu știu cine a fost, unde a dormit și ce a făcut la mine acasă. Nu eram întreagă în acele momente, eram doar un corp care trăia fără să respire, fără suflet, mă târa fiecare de colo colo fără să știu de ce.  De fapt. nu mai sunt întreagă de atunci, chiar dacă pare altfel. Ceva în mine s-a dus, a plecat odată cu Vlad.

N-am știut multă vreme cum mi-am dus zilele după. Mă ducea Virgil la birou, făceam acte, vorbeam cu clienții, le dădeam sfaturi juridice dar nu-mi aduc aminte de nimic. Mă obliga Virgil să merg la serviciu în fiecare zi, acum știu că mi-a făcut un bine, atunci îl uram pentru asta. N-am vizitat-o pe Buni o vreme, nu știam ce să spun și nu puteam să stau de vorbă cu ea, a rămas în grija lui Nuți care devenise foarte îndatoritoare și venea zilnic și pe la noi să ne ajute, „după puterile mele vreau să vă ajut să treceți peste nenorocire” – după cum se exprima chiar ea. Multe din acțiunile mele de atunci mi-au fost povestite ulterior, mă mișcam și acționam ca într-un fel de transă.

La  două săptămâni de la tragedia care îmi macină și astăzi sufletul, Nuți ne-a cerut voie să meargă acasă câteva zile. Nici de asta nu îmi aduc aminte, mi s-a povestit că am fost de acord. Mihaela, prietena lui Tavi, și-a luat angajamentul să aibă grijă de Buni în această perioadă, eu eram într-o altă lume ca să știu sau să mă pot ocupa de ceva sau cineva. 

Nuți nu s-a mai întors niciodată și nu a mai răspuns la telefon. Și ca să facă dovada deplinei religiozități a românului în fața plecării unui suflet Nuți a ales să ia cu ea și tot aurul pe care l-a găsit la noi în casă. Cu mintea ei de țărancă știa că va trece o lungă perioadă până când am să pot purta iar bijuterii dar destul de isteață, se gândise că poate lanțul cu cruce am să-l port așa că pe acela mi l-a lăsat. Am fi putut să chemăm poliția, știam unde stă, aveam acte pe bijuterii. Doar că eu am rugat familia să nu facă nimic. Ce contau niște metale? Prostii cu ajutorul cărora ne prefacem că viața-i mai frumoasă, ne înconjurăm de ele pentru ca lumea să ne vadă strălucitoare și să nu observe tristețile din ochii noștri! O parte a sufletului meu fusese furată de însuși Dumnezeu? Pe el unde să-l reclam?

Cap. V – Cici

Cici a intrat în viața noastră la sfârșitul lui septembrie 2004, după tragedia care ne-a schimbat viața definitiv și plecarea lui Nuți în condiții dubioase, cu bijuteriile mele cu tot.

Cecilia, evreică de origine, era de aceeași vârstă cu mine și angajarea ei s-a petrecut fulgerător. A fost prima persoană care a sunat urmare a anunțului de angajare, m-am trezit cu ea în biroul meu de la Balotești în aceeași zi după telefon și în câteva minute m-a vrăjit, am angajat-o. Privind retrospectiv în urmă îmi dau seama că era ușor să mă manipulezi în acea perioadă iar Cici era foarte inteligentă și a înțeles perfect în câteva minute că mintea și sufletul meu erau în altă parte și că era o corvoadă angajarea unei menajere. Așa că a profitat de vulnerabilitatea mea și a locuit la noi peste un an și jumătate. Spun că eram vulnerabilă pentru că am angajat pentru prima dată o menajeră despre care nu am cercetat nimic, n-am știut niciodată unde a locuit până să se mute cu Buni, n-am știut cât din poveștile spuse de ea erau adevărate sau invenții. Ceea ce pot să spun este că vraja lui Cici asupra mea și a familiei mele a fost continuă, am considerat-o aproape ca pe o soră mea și aveam chiar de gând să-i creez un drept de abitație pe casă pentru ca nu cumva copiii să o fugărească după moartea lui Buni.
Era o perioadă tulbure pentru familia mea și datorită tragediei care îmi întuneca zilele și-mi provoca insomnii am ales să ne mutăm din apartamentul unde trăisem până atunci. Mi se părea că în altă casă va fi mai bine pentru mine și pentru fiica mea așa că prin octombrie ne-am mutat din apartamentul în care locuisem cu Vlad. Acolo era greu să-i văd camera goală cu cărțile aranjate de el, micile lui amintiri puse într-o anumită ordine, chitara rezemată de perete, şevaletul cu pictura începută. Era nevoie de un alt început, departe de locul acela aşa că am vândut un teren pe care îl aveam (şi el legat de nişte proiecte ale lui Vlad) şi am cumpărat o căsuţă în nordul Bucureştiului, în cartierul Domenii.

Cum Tavi locuia cu prietena lui în gazdă într-o garsonieră iar Buni într-un alt apartament destul de micuț ni s-a părut că este mai convenabil ca în apartamentul din care ne mutasem  să locuiască cu toții, căci erau 4 camere generoase. Timp de peste 6 luni Cici a locuit în acest fel: cu Buni, Tavi şi Mihaela și nu am știut prea multe despre ce se întâmpla acolo decât din povești căci eu evitam din răsputeri să mă întorc în locul unde  fusesem patru persoane și de unde plecasem doar trei.

Ceea ce m-a impresionat în această perioadă este că Cici venea foarte des la noi, deși ne mutasem în cu totul altă zonă a Bucureștiului și acele discuții cu ea erau ca un pansament pentru durerea care mă măcina. Dincolo de ceea ce a făcut Cici mai târziu, dincolo de faptul că probabil mai toate poveștile ei erau unele inventate, pentru mine cel puțin în acele momente a fost omul de care m-am agățat și care a reușit să mă facă să ies din carapacea în care mă închisesem şi care nu mă lăsa să vorbesc despre Vlad. Între noi în casă era o tăcere grea și Cici a știut să ne facă să trecem peste asta. Nu ne-a oprit durerea dar nu știu cum ne-a învățat să conviețuim cu ea. A fost omul care a stat foarte mult de vorbă cu Olimpia și ea într-o perioadă debusolantă căci Vlad fusese pentru amândouă ca un far luminos pe care l-am iubit dincolo de toate barierele şi conflictele dintre noi, inerente adolescenţei. Pentru toate aceste lucruri, peste timp și fără să știu dacă o să citească vreodată aceste rânduri, Cici merită mulțumirile mele. 

După șase luni de stat împreună Tavi cu prietena lui au dorit să aibă casa lor așa că le-am mutat și pe Buni împreună cu Cici într-un apartament pe bdul Mihalache, foarte aproape de locul în care locuiam noi. Era inutil să păstrăm apartamentul de 4 camere doar pentru Buni și Cici, era foarte departe de noi iar eu refuzam să merg acolo și soacra mea era foarte supărată din cauza asta deși îmi înțelegea motivele.

După mutarea lui Buni și Cici la nici 5 minute de casa în care locuiam, vizitele ei la noi acasă nu s-au întețit, aproape că a preluat și gospodăria noastră. Îmi făcea atât de bine ca la întoarcerea de la birou  să găsesc câte o surpriză în bucătărie, florile plivite de buruieni în grădină, casa curată, cățelul hrănit şi vesel, Buni îngrijită şi mulțumită că mă vedea zilnic încât aproape că am cedat toate treburile casei lui Cici, ea plătea utilitățile, stătea noaptea cu Olimpia dacă noi plecam din localitate, avea grijă și de Buni și mi se părea că totul este prefect. Doar faptul că Vlad nu mai era cu noi îmi întuneca zilele dar graţie lui Cici ştiam că acest lucru este ireversibil.

Nu știu dacă fusese într-adevăr profesoară de franceză dar citise foarte mult la viața ei și avea un bagaj de cunoștințe care te făcea să o crezi că spune adevărul. Mi se părea că l-am prins pe Dumnezeu de un picior și că Cici va face parte din viața noastră chiar și când Buni avea să nu mai fie. Era atât de atentă cu mine încât nici la cimitir nu mă lăsa să merg singură, mă însoțea întotdeauna și stătea politicoasă la o distanță considerabilă dacă eu simțeam nevoia să vorbesc singură cu copilul meu. Cici n-a fost niciodată umilă dar cu toate că mă tutuia avea un respect bazat pe o educaţie aleasă, prietenie dar şi o distanţă politicoasă pe care numai occidentalii o ştiu, cea dintre un angajator şi un angajat. Cu tot ce a făcut, Cici m-a cucerit.    

Din toate poveștile pe care mi le-a spus Cici, am să vă spun doar pe aceea care a dus-o de la mărire la decădere. Sau cel puțin așa cred, căci pentru nimic din ceea ce mi-a povestit Cici n-aș putea să bag mâna în foc dacă s-a petrecut cu adevărat sau era doar în imaginația ei.

Căsătorită de tânără cu un vecin cu care copilărise, evreu și el, după revoluție s-au băgat amândoi în afaceri renunţând la slujbe, el inginer, ea profesoară de franceză. Amândoi evrei, s-au orientat evident spre o afacere cu aur așa că au deschis o bijuterie. Din câte am înțeles eu de la Cici, spun asta căci poveștile ei nu se terminau niciodată și întotdeauna lăsa întrebări fără răspuns, în afacerea cu bijuterii luai de la Banca Națională aurul pe care îl prelucrai. Cu credit bancar, bineînțeles. Cam așa s-au întâmplat lucrurile și cu Cici, împreună cu soțul ei au luat un credit ipotecându-și casa. Cu banii au cumpărat lingouri pe care să le prelucreze în bijuterii.

Lucrurile au mers bine o perioadă, cei doi copii ai lor – băieți amândoi - au plecat să facă facultatea în străinătate, aveau maşină, a fost pentru un timp o mare doamnă, patroană de magazin de bijuterii cum nici nu-şi imaginase vreodată. Locuiau într-un apartament în cartierul Domenii (la o scară vecină, în acelaşi bloc cu apartamentul în care o mutasem cu Buni). Putea fi adevărat ceea ce îmi povestise dacă punem la socoteală faptul că ne rugase ca vecinilor din bloc, dacă eram întrebaţi, să nu le spunem că este menajeră, ci vara lui Buni care locuieşte cu ea. Poate fi însă şi o ficţiune căci Cici era un bun psiholog şi remarcase faptul că noi nu avusesem relaţii cu vecinii nici acolo unde locuiseră 6 luni, fiind şi noi şi copiii nişte persoane retrase şi rezervate. Doar Dumnezeu şi Cici pot şti cât adevăr şi câtă ficţiune au fost în poveştile şi acţiunile lui Cici, atunci am crezut tot acum mă îndoiesc de aproape tot.    

Din spusele lui Cici băieții ei făcuseră facultatea de calculatoare în Canada și profesau ca ingineri IT în SUA pe niște sume generoase. În poveștile spuse de Cici și pe care încerc să le pun pe hârtie va fi tot timpul o umbră de îndoială pentru că n-am văzut-o sau auzit-o niciodată dând sau primind un telefon de la presupușii ei copii. Și nici Buni n-a auzit-o niciodată. Chiar am întrebat-o acest lucru şi mi-a spus că vorbeşte cu ei noaptea târziu, datorită diferenţelor de fus orar. 

În afacerea încropită cu soţul ei, totul a fost bine până într-o zi când bărbatul lui Cici a dispărut  cu toate bijuteriile și lingourile luate de la bancă pentru prelucrat. Şi a lăsat-o să răspundă acuzaţiilor de fraudă care au curs ulterior, anchete, întrebări şi declaraţii peste declaraţii. Povestea Cici că ea a fost scoasă de sub urmărire penală pentru că procurorii s-au convins în cele din urmă că nu a ştiut de ceea ce urma să întreprindă soţul ei, mai cu seamă că ea era doar acţionar la firmă dar administrator şi coacţionar era acesta. Dacă sub aspectul laturei penale reuşise să scape, sub aspectul laturei civile, plătise cu casa. Deşi executarea durase ceva ani, Banca îi vânduse silit apartamentul ipotecat.

După o perioadă lungă de vreme (ani, din spusele ei) în care viaţa ei se împărţise între procuratură spre a da declaraţii, o slujbă de suplinitor la o şcoală şi încercarea de a da de soţul ei, Cici deschisese acţiune de divorţ. Soţul ei plecase definitiv cu toată bruma de avere strânsă, cu aurul din magazin şi nu mai exista nici o şansă să se reîntoarcă. Spunea Cici că după ani de zile copiii i-ar fi spus că primiseră un telefon de la tatăl lor care îi anunţase doar că este bine dar că nu poate spune unde este, că îi pare rău că i-a îngreunat viaţa lui Cici dar că era singura cale pe care a găsit-o.

Rămasă pe drumuri căci şi casa moştenire de la părinţii săi fusese vândută tot pentru investiţia în marfă pentru magazinul de bijuterii, Cici a locuit o vreme pe la prieteni până când s-a  hotărât că singura cale este să găsească o familie care avea nevoie de menajeră internă, în acest fel asigurându-şi un salar dar şi casă şi masă. Noi fusesem, după spusele ei, salvarea care a venit la timp căci la vremea când am angajat-o locuia la o prietenă care plecase în străinătate dar aceasta îi dăduse cheile de la casă doar pentru o perioadă, până când îşi găsea un adăpost.

Cam în acest fel a trecut sfârşitul anului 2004 şi tot anul 2005. La începutul anului 2006 am observat niscaiva schimbări la Cici. Femeia care până mai ieri umbla în bermude sau trening, cu un tricou lălăit, cu o geacă ştearsă şi veche, cu fire albe în păr, începuse să aibă foarte multă grijă de ea. Salarul se ducea pe fuste şi bluze, îşi vopsea părul, pantofii sau sandalele nu mai erau fără toc, îşi cumpărase un palton elegant. Ceva se întâmpla în viaţa lui Cici. Chiar începusem să facem mişto de ea, am întrebat-o ce bărbat o fermecase căci aceste îngrijiri care până mai ieri o lăsau rece semnificau clar intrarea în viaţa lui Cici a unui mascul. Cum mergea foarte des pe bdul Mihalache la un anticar care vindea cărţi vechi şi cu care Cici făcuse un soi de afacere cum numai unui evreu i-ar fi venit prin gând, am crezut că acela este bărbatul care îi făcea curte. Cine şi-ar fi imaginat acest soi de afacere? Cici convinsese anticarul să îi dea cărţi la 10% din preţ cu condiţia să i le înapoieze după ce le citea, astfel încât anticarul să le mai vândă o dată. Nu am aflat niciodată care a fost motivul acestei schimbări bruşte în viaţa lui Cici căci nu a recunoscut niciodată că ar exista un bărbat în viaţa ei.

După cum v-am povestit, Cici preluase tote plăţile nu numai în gospodăria lui Buni ci şi într-a noastră. Cerea bani pentru gaz, lumină, telefon, internet, gunoi şi pur şi simplu îi dădeam fără a controla dacă a plătit în luna trecută sau cât sunt facturile în total pe luna în curs. Îmi spunea o sumă şi eu/Virgil ne executam. Exista acea încredere pe care ne-o câştigase şi mai era şi faptul că şi eu şi Virgil n-am crezut niciodată că omul poate fi necinstit, hoţ sau escroc. 

În martie 2006 mi s-a părut însă că nu trecuse o lună de când ne ceruse bani pentru utilităţi ci doar două săptămâni aşa că am întrebat-o de ce îmi cere banii atât de repede. Parcă o umbră de negură a trecut atunci pe chipul lui Cici dar chiar şi atunci a găsit un motiv care mi s-a părut plauzibil, nu mi-l mai aduc aminte şi de fapt nici nu are nici o importanţă. Azi privind în urmă îmi dau seama că cererile de la începutul anului 2006 ale lui Cici de bani se petreceau doar în momentele în care eram la uşă să plec grăbită la birou, când plecam vinerea la munte şi eram cu maşina pornită, în momentele în care stăteam plângând cu albumul de fotografii în braţe uitându-mă la fotografiile lui Vlad. În orice caz Cici cerea bani doar în clipele în care nu aveam timp sau chef să  verific veridicitatea cererii. Iar cererea era atât de elegantă şi politicoasă încât chiar nu-ţi puneai problema vreunei suspiciuni.

În aprilie Virgil a hotărât să ne petrecem un wekend la munte, încerca să mă scoată cât mai mult din Bucureşti pentru a uita de durere. Am discutat cu Olimpia  - şi ea în aceeaşi stare ca şi mine – şi ne-a spus că poate să rămână  singură. Doar că ajunşi la munte, spre seară am vorbit cu ea şi am auzit-o plângând. Ştiam de ce şi am sunat-o pe Cici întrebând-o dacă poate să o lase pe Buni singură noaptea şi să doarmă la noi căci nu-i este bine Olimpiei. Cici a înțeles despre ce este vorba şi asta a şi făcut. Am vorbit cu ele sâmbătă, totul era OK, Cici a făcut naveta de la Buni la noi dar noaptea, după ce a pregătit-o pe Buni de culcare s-a mutat la noi şi a stat cu Olimpia. Duminică ne-am întors de la munte şi nu am mai trecut pe la Buni, am vorbit doar la telefon cu ea, pe la ora 14,30. Cici era, după cum ne-a spus soacra-mea, plecată puţin în oraş, plecase după ce mâncaseră împreună la prânz şi făcuse un pic de curăţenie prin casă. Nu ni s-a părut nimic nelalocul ei această plecare, mai pleca prin oraş la plimbare, avea dreptul acesta. Buni ne-a spus că nu-i nevoie să mai trecem pe la ea căci cu siguranţă suntem obosiţi de drumul de la munte către casă, că ea este bine şi oricum vrea să doarmă după masă. Seara însă ne-a sunat Buni, era târziu şi Cici nu se întorsese din oraş. Am plecat de urgenţă la soacră-mea şi, stupefiaţi, am descoperit că nu mai exista nici o urmă despre existenţa lui Cici prin casă, haine, cărţi, orice foiţă scrisă de ea dispăruse. Ca şi cum Cici nu ar fi existat niciodată. Plină de îndoială am revenit acasă (la Buni s-a mutat Tavi cu prietena lui Mihaela pentru câteva zile) şi, având deja experienţa Nuţi, mi-am controlat bijuteriile.
Evreică, ce vreţi! Îmi dispăruseră doar câteva, cele mai mari pe care le aveam, unele cumpărate chiar la sugestia ei pe motiv că aurul este singura valoare în care merită să investeşti. Ne-am făcut socotelile în grabă şi la prima verificare mai lipseau şi alte câteva obiecte (prosoape, lenjerie de mătase) la care s-au adăugat cheltuielile de întreţinere pe două luni rămase neplătite, în jur de 4.000 lei. Cum reuşise să convingă toate companiile de utilităţi (gaz, energie electrică, internet, telefon fix şi mobil) să nu ni le taie timp de două luni, rămâne un mister.   

Cert e că Cici a făcut un gest de prietenie faţă de mine, nu m-a deposedat de toate bijuteriile, doar un lanţ gros cu pandativ foarte mare şi un inel masiv. A fost un furt marcat de dragostea pe care mi-o purta, dacă pot spune asta cu ironie dar şi cu un zâmbet în colţul gurii. Sau poate a fost un gest calculat, căci doar pentru atât şi-a dat seama că nu i-aş fi făcut rău mergând al poliţie. Cât despre bani mi-am dat seama că plecarea lui Cici a fost gândită din luna martie când am întrebat-o pentru prima dată dacă nu i se pare câ îmi cere bani pentru utilităţi la un interval de două săptămâni în loc de o lună. Probabil că banii pe utilităţi pentru luna februarie sau martie au fost cheltuiţi de Cici în timp sperând că îi va pune înapoi tot de la mine, cerându-mi  de două ori pe lună iar întrebarea mea a făcut-o să înţeleagă că urma deconspirarea şi că mult timp nu mai pot fi păcălită. Cât despre lucrurile pe care le-a luat duminică dimineaţa când a plecat de la noi, cred că a fost doar un impuls de moment. Dacă n-o chemam să doarmă cu Oli în acel wekend tot ar fi plecat dar fără bijuterii, lenjerie şi celelalte.

Multă vreme m-am întrebat ce a determinat-o pe Cici să piardă prietenia mea și dragostea întregii noastre familii. Un bărbat ? Era o escroacă care îşi ascunsese multă vreme intenţiile? Ruşinea de a fi prinsă că a cheltuit banii de utilităţi ? Singurul lucru pe care îl regret este că nu a avut încredere să stea de vorbă cu mine, să-mi spună cinstit ce a făcut şi care sunt problemele cu care se confrunta. Cu siguranţă aş fi înţeles-o şi aş fi ajutat-o, tăinuind ajutorul  faţă de familia mea, dacă era nevoie. Pentru că chiar am iubit-o pe Cici.  Nu cred că am să o mai revăd dar dacă această poveste va vedea vreodată lumina tiparului iar Cici, o devoratoare de cărţi, va ajunge să o citească trebuie să ştie că fapta ei nu a ajuns la Poliţie pentru că m-am împotrivit eu şi mai ales Olimpia. Cuvintele copilului meu au fost hotărâtoare: «Mamă, a fost un om căruia i te-ai destăinuit într-o perioadă în care nu voiai să vorbeşti cu nimeni, te-a scos din starea aceea de care îmi era şi teamă. Te-a alintat, te-a făcut să te deschizi din nou către oameni. Eu cred că asta merită cele câteva fleacuri pe care le-a luat Cici, lucruri fără valoare faţă de ceea ce a pierdut familia noastră.»        

Cap VI – Călugărița

Plecarea lui Cici m-a făcut mult mai precaută. Viitoarea menajeră nu avea să mai intre în casa noastră și aveam de gând să fiu mult mai rece, distantă și mai severă în legătură cu atribuțiile pe care le avea față de soacră-mea. Buni, și ea disperată, se săturase de femei străine pe care trebuia să le cunoască, să le învețe numele, obiceiurile, să le explice ce dorește. De multe ori își reproșa, sărăcuța, că este vinovată de tot disconfortul pe care ni-l crea angajarea din nou și din nou a unei femei. Își făcea reproșuri degeaba, nimeni nu era vinovat, doar un destin crunt care se abătuse asupra ei și care o lăsase neputincioasă.

Elena a venit la noi urmare a anunțului de angajare în ziar și nu mi s-a părut a fi o persoană potrivită pentru Buni. Părea însă din ce în ce mai greu să găsești pe cineva. Deși posturile de televiziune dădeau cazuri disperate de femei care nu au unde trăi și ce pune pe masă, în realitate la anunțul de angajare se prezentau foarte puține, unele dintre ele atât de jalnice încât nici măcar nu puteai să le te gândești că ar putea fi o opțiune. Era o perioadă în care începuse exodul românilor în străinătate așa că nu rămăseseră în țară multe persoane care să dorească o asemenea meserie și mai ales în regim intern. Căci chiar dacă Buni nu avea nevoie de îngrijiri 24 de ore din 24, nici nu putea locui singură. Așa încât am cedat rugăminților lui Buni să o angajăm pe Elena care s-a prezentat a fi fostă soră într-o mânăstire din Ardeal, aspirantă pentru o vreme la titlul de călugăriță. Boala o făcuse pe soacră-mea mai credincioasă și cred că dorința de a o avea alături pe Elena i se păruse, inițial, o cale de a ajunge la cele sfinte. 

Având doar 40 ani, Elena nu era ceea ce s-ar numi o femeie frumoasă. Negricioasă și cu un trup masiv ce aducea mai mult a corp de bărbat chiar fără a fi grasă, cea pe care am s-o denumesc Călugărița avea o privire răutăcioasă. Nu știu cum își imaginase că ar fi putut să fie, chiar și numai în visele ei, mireasa Domnului întrucât părea și s-a dovedit a fi o femeie rea dar mai ales nebună. Vocea îi era aspră și de cele mai multe ori evita să te privească în ochi. A locuit la noi doar două luni iar povestea vieții ei am  aflat-o de la soacră-mea după plecarea ei, o pusese să jure că nu-mi va spune nimic din destăinuirile ei pe care i le făcuse în timpul în care a stat la noi.

Se dusese la mănăstire la 39 de ani, fiind una din multele fete ale unei familii sărace dintr-un sat din jud. Bistrița. I s-a părut că mănăstirea ar fi locul în care putea să-și găsească rostul și unde ar fi fost ferită de loviturile și sudalmele din partea tatălui, un bărbat de cele mai multe ori beat și violent și de nepăsarea mamei, cu o silă de viață, casă, bărbat și copii. N-o voise nici un bărbat din sat sau din împrejurimi de nevastă așa că devenise pentru familia ei o povară, o fată bătrână. Așa încât când le spusese alor ei că vrea să plece la mânăstire, nu întâmpinase nici o împotrivire, doar o nouă înjurătură și un rânjet din partea tatălui și o privire indiferentă din partea mamei.

Mânăstirea nu-i adusese realizarea visului, căci în prostia ei Elena credea că viața la mânăstire înseamnă haine, mâncare bună, slujba de la biserică și rugăciunile de seară. Văzuse ea ce viață frumoasă au călugărițele într-o telenovelă și realitatea a trăznit-o destul de repede.

Fără a fi inteligentă și cu știință de carte puțină și aceea doar pe hârtie, Elena a fost pusă de stareța mănăstirii la muncă grea. Avea grijă de animale, rânea la vaci, le dădea de mâncare, mulgea laptele, de cele mai multe ori fără a avea voie să-l și guste fiind zi de post. Nu primea sudalme ca acasă dar stareța era o femeie aspră care nu admitea lenea surorilor. După o zi istovitoare de muncă, Elena nu prea mai avea chef și credință să stea la slujba de vecernie dar lucrurile nu se petreceau așa cum credea și voia ea în mintea-i îngustă.

Mănăstirea avea drept preot duhovnic un bărbat trecut de două vârste, burduhos și cu o privire care nu te îndemna să te duci la spovedanie, trimis dintr-o mănăstire de călugări din Moldova. Stătea într-o chilie și i se părea Elenei că măicuțele se cam fereau să se ducă în camera acestuia dar nu și-a dat seama niciodată de ce. Nici maica stareță nu părea a fi prea fericită de personajul pe care trebuia să îl îngăduie căci așa erau canoanele și regulile impuse de mai–marii bisericii. Așa că Elenei îi revenise  atribuția de a face curățenie în chilia duhovnicului, treabă care i se păruse ușoară în comparație cu rânitul la animale.

În principiu, curățenia se făcea când părintele era în biserică la slujbă dar se întâmplase de multe ori ca Elena fie să-l găsească încă în chilie când își începea trebușoara fie să nu o fi sfârșit când duhovnicul se întorcea de la biserică. Duhovnicul îi spusese Elenei de multe ori că este nevoie, pentru a ajunge la rangul de călugăriță, să dea ascultare stareței dar mai cu seamă să îi dea lui ascultare, întrucât era trimisul lui Dumnezeu pe pământ, maicile fiind doar niște mirese ale lui Isus dar nu erau trimise pe pământ de Dumnezeu așa cum era el. În prostia ei, Elena credea tot ce-i spunea malacul care se dădea mare sfânt prin biserică și printre enoriași așa că i s-a părut firesc când acesta i-a poruncit să-și lepede hainele și să se așeze goală pe patul strâmt din chilie. Iar bărbatul care s-a năpustit asupra sa, pătrunzând-o până la țipăt i s-a părut o bucată din Dumnezeul pe care nu îl înțelegea.

La sfârșitul primei partide de sex, preotul îi spusese Elenei că o va afurisi să ajungă în iad dacă ceva din ceea ce se întâmplase în chilie va ieși din gura ei. Și-i mai spusese că fusese aleasă de Dumnezeu să facă lucrul acesta și că trebuie să fie mândră de această alegere. Fată proastă de la țară cu minte puțină, Elena își ferecase gura în fața celorlalte surori și maici, dar mai ales în fața stareței. Mintea ei plată înregistrase doar că era cineva în fața lui Dumnezeu dacă reprezentantul ei o băgase în seamă, așa că înregistra un zâmbet victorios când se plimba prin curtea mănăstirii, de genul: ”- Habar n-aveți cine sunt eu”.

Partidele de sex au continuat destul de multă vreme fără ca stareța sau celelalte maici să aibă măcar o singură bănuială despre ceea ce se petrecea dincolo de ușa chiliei duhovnicului. Doar că Elenei începuse să-i fie greu să se mai ascundă, voia să știe toată lumea că ea este mai mireasă decât toate miresele lui Dumnezeu din mănăstire. Din punctul ei de vedere ceea ce făcea era o minune și nu înțelegea de ce trebuie să ascundă acest lucru. Așa că începuse puțin câte puțin să mai arunce câte o vorbă surorilor și maicilor, fără a spune însă tot secretul care o lega de duhovnic. Elena visa, luându-se tot după telenovelele văzute acasă înainte de venirea ei la mănăstire, că preotul care o punea aproape în fiecare zi să se exhibiționeze așa cum avea chef, va ajunge nu-ș ce mare șef prin biserică iar ea va fi persoana care îl va însoți, dând ordine unor alte slugi. Iar noaptea îi va fi mireasă domnului prin grija părintelui, nudă cum o făcuse acesta.

Pesemne că vorbele pe care le arunca Elena prin mănăstire ajunseseră și la urechile stareței și trezise suspiciunea asupra comportamentului preotului duhovnic dar și îngrijorarea acestuia de ceea ce ar putea să spună toanta pe care o ținea de ibovnică nu pentru că era o cine știe ce frumusețe sau o deșteaptă ci pentru că fusese la îndemâna poftelor hulpave a călugărului – preot, certat cu rânduielile Domnului. Așa că într-o bună zi, Elena văzuse cu stupoare că un alt preot ținea slujbele în mănăstire iar ei i se interzisese să mai facă curat în chilia acestuia. 

S-a dus plină de mânie la maica stareță să o întrebe despre plecarea celui care o făcuse femeie dar nu primise nici un răspuns. Stareța se uitase aspru la Elena, o întrebase doar dacă avea ciclu și în poruncise să tacă și să nu mai întrebe nimic. Îi spusese doar că din acel moment singura ei grijă va fi curățenia la animale și îi interzisese să mai intre în chilia noul preot duhovnic.  Asta dacă mai dorea să rămână în mănăstire. Stareța îi mai poruncise ca timp de o lună să țină post negru marțea și vinerea iar în rest nu avea voie să mănânce carne, lapte, brânză și ouă până când avea să primească dezlegare.

- De ce? – se întreba noaptea Elena, ei nu i se părea că greșise cu nimic. Mintea ei nu putea să înțeleagă că sexul nu avea ce căuta într-o mănăstire așa că găsea în imaginația bolnavă tot felul de răzbunări prin care să arate maicii starețe cine este ea. Nu credea o iotă că preotul fugise din mănăstire pentru ca să scape de ea, mintea ei nu putea concepe decât că acesta fusese pedepsit ca și ea de o stareță care nu înțelegea nimic și că, acolo unde fusese trimis, trebuia să sufere ca și ea.

Întrebase în drepta și în stânga în mănăstire dacă știe vreuna unde fusese trimis duhovnicul dar se păstra o tăcere generală asupra acestui subiect în prezența ei, tăcere impusă de maica stareță. Așa că Elena, fără a avea prea multă inteligență dar înzestrată cu o anumită șiretenie, începuse să le pândească pe maici când stăteau de vorbă pentru a afla dacă nu cumva discutau între ele despre acest subiect.

Așa aflase Elena că călugărul - duhovnic plecase în București la una din mănăstirile din împrejurimi și că tăcerea se datora faptului că maicile nu aveau pic de respect față de acesta iar pe Elena o considerau o curvă proastă dar că nu îndrăzneau să îi spună în față din cauza stareței. Câtă revoltă au putut să aducă Elenei aceste cuvinte strecurate în șoaptă de măicuțe! Ce înseamnă o curvă știa și ea de prin sat, erau acele femei care se întindeau pentru bani cu mai mulți bărbați. Cum puteau să o compare cu acestea când ea nu dăduse decât ascultare reprezentantului Domnului? Era sigură că vorbea doar invidia din ele.

Se hotărâse să plece din mănăstire, să-l caute pe preot și să devină obiectul plăcerilor lui, crezând, bineînțeles, că și a Domnului. Nici nu încăpea în mintea ei îngustă că nemernicul o folosise ca pe un obiect. Așa că luase din cutia milei câțiva bănuți care să îi ajungă de bilet și plecase spre capitală. Era hotărâtă să bată toate mănăstirile și să-l găsească. Iar luatul banilor nu i se părea un furt, hămălise destul în mănăstire așa că i se părea că merită o recompensă.

Până își găsise slujba la noi, Elena stătuse o vreme la o rudă mai îndepărtată, de la ea din sat. O mințise pe aceasta că o trimisese mănăstirea cu rezolvarea unor chestiuni bisericești și că le cere găzduire ca să facă economii iar familia acesteia, oameni cu frica lui Dumnezeu, o crezuse. Ziua bătea bisericile în speranța că-l va vedea pe acela pe care îl pusese pe piedestalul credinței sale strâmbe dar întrucât nu prea mai avea bani și timpul petrecut prin biserici nu se scurgea în favoarea ei, hotărâse să-și găsească o slujbă de menajeră internă care să îi aducă cazare și masă și câteva zile libere pe lună. Intenționa să-și cheltuie salariul pentru colindarea mânăstirilor din jurul Bucureștiului.

Dacă aș fi știut povestea Elenei cât încă era angajată pentru a avea grijă de Buni, aș fi dat-o afară imediat. Pentru că povestea ei, fie inventată, fie reală, ascundea o minte bolnavă. Înclin să cred că povestea Călugăriței era una inventată. N-am aflat povestea ei la timp căci soacră-mea își respectase cuvântul dat așa că am aflat despre aventura ei din mănăstire doar după ce a plecat de la noi. Plecare care s-a petrecut fulgerător, într-o dimineață când am primit un telefon de la Buni să merg de urgență la ea întrucât Elena o lovise. Am văzut negru înaintea ochilor, am fugit realmente până la Buni și în jumătate de oră i-am strâns bulendrele și am aruncat-o în stradă. Palma pe care i-o dăduse lui Buni m-a făcut să uit de orice urmă de milă și de compasiune, de rugămințile ei că-și cere iertare și că nu are unde dormi în noaptea următoare. O palmă care îmi dovedea că femeia era nebună iar povestea aflată ulterior din gura lui Buni nu a făcut decât să îmi întărească această concluzie.

Va urma...