Menajerele soacrei mele – Cap. VI - Călugărița - by Lili Crăciun

Plecarea lui Cici m-a făcut mult mai precaută. Viitoarea menajeră nu avea să mai intre în casa noastră și aveam de gând să fiu mult mai rece, distantă și mai severă în legătură cu atribuțiile pe care le avea față de soacră-mea. Buni, și ea disperată, se săturase de femei străine pe care trebuia să le cunoască, să le învețe numele, obiceiurile, să le explice ce dorește. De multe ori își reproșa, sărăcuța, că este vinovată de tot disconfortul pe care ni-l crea angajarea din nou și din nou a unei femei. Își făcea reproșuri degeaba, nimeni nu era vinovat, doar un destin crunt care se abătuse asupra ei și care o lăsase neputincioasă.

Elena a venit la noi urmare a anunțului de angajare în ziar și nu mi s-a părut a fi o persoană potrivită pentru Buni. Părea însă din ce în ce mai greu să găsești pe cineva. Deși posturile de televiziune dădeau cazuri disperate de femei care nu au unde trăi și ce pune pe masă, în realitate la anunțul de angajare se prezentau foarte puține, unele dintre ele atât de jalnice încât nici măcar nu puteai să le te gândești că ar putea fi o opțiune. Era o perioadă în care începuse exodul românilor în străinătate așa că nu rămăseseră în țară multe persoane care să dorească o asemenea meserie și mai ales în regim intern. Căci chiar dacă Buni nu avea nevoie de îngrijiri 24 de ore din 24, nici nu putea locui singură. Așa încât am cedat rugăminților lui Buni să o angajăm pe Elena care s-a prezentat a fi fostă soră într-o mânăstire din Ardeal, aspirantă pentru o vreme la titlul de călugăriță. Boala o făcuse pe soacră-mea mai credincioasă și cred că dorința de a o avea alături pe Elena i se păruse, inițial, o cale de a ajunge la cele sfinte. 

Având doar 40 ani, Elena nu era ceea ce s-ar numi o femeie frumoasă. Negricioasă și cu un trup masiv ce aducea mai mult a corp de bărbat chiar fără a fi grasă, cea pe care am s-o denumesc Călugărița avea o privire răutăcioasă. Nu știu cum își imaginase că ar fi putut să fie, chiar și numai în visele ei, mireasa Domnului întrucât părea și s-a dovedit a fi o femeie rea dar mai ales nebună. Vocea îi era aspră și de cele mai multe ori evita să te privească în ochi. A locuit la noi doar două luni iar povestea vieții ei am  aflat-o de la soacră-mea după plecarea ei, o pusese să jure că nu-mi va spune nimic din destăinuirile ei pe care i le făcuse în timpul în care a stat la noi.

            Se dusese la mănăstire la 39 de ani, fiind una din multele fete ale unei familii sărace dintr-un sat din jud. Bistrița. I s-a părut că mănăstirea ar fi locul în care putea să-și găsească rostul și unde ar fi fost ferită de loviturile și sudalmele din partea tatălui, un bărbat de cele mai multe ori beat și violent și de nepăsarea mamei, cu o silă de viață, casă, bărbat și copii. N-o voise nici un bărbat din sat sau din împrejurimi de nevastă așa că devenise pentru familia ei o povară, o fată bătrână. Așa încât când le spusese alor ei că vrea să plece la mânăstire, nu întâmpinase nici o împotrivire, doar o nouă înjurătură și un rânjet din partea tatălui și o privire indiferentă din partea mamei.

Mânăstirea nu-i adusese realizarea visului, căci în prostia ei Elena credea că viața la mânăstire înseamnă haine, mâncare bună, slujba de la biserică și rugăciunile de seară. Văzuse ea ce viață frumoasă au călugărițele într-o telenovelă și realitatea a trăznit-o destul de repede.

            Fără a fi inteligentă și cu știință de carte puțină și aceea doar pe hârtie, Elena a fost pusă de stareța mănăstirii la muncă grea. Avea grijă de animale, rânea la vaci, le dădea de mâncare, mulgea laptele, de cele mai multe ori fără a avea voie să-l și guste fiind zi de post. Nu primea sudalme ca acasă dar stareța era o femeie aspră care nu admitea lenea surorilor. După o zi istovitoare de muncă, Elena nu prea mai avea chef și credință să stea la slujba de vecernie dar lucrurile nu se petreceau așa cum credea și voia ea în mintea-i îngustă.

            Mănăstirea avea drept preot duhovnic un bărbat trecut de două vârste, burduhos și cu o privire care nu te îndemna să te duci la spovedanie, trimis dintr-o mănăstire de călugări din Moldova. Stătea într-o chilie și i se părea Elenei că măicuțele se cam fereau să se ducă în camera acestuia dar nu și-a dat seama niciodată de ce. Nici maica stareță nu părea a fi prea fericită de personajul pe care trebuia să îl îngăduie căci așa erau canoanele și regulile impuse de mai–marii bisericii. Așa că Elenei îi revenise  atribuția de a face curățenie în chilia duhovnicului, treabă care i se păruse ușoară în comparație cu rânitul la animale.

În principiu, curățenia se făcea când părintele era în biserică la slujbă dar se întâmplase de multe ori ca Elena fie să-l găsească încă în chilie când își începea trebușoara fie să nu o fi sfârșit când duhovnicul se întorcea de la biserică. Duhovnicul îi spusese Elenei de multe ori că este nevoie, pentru a ajunge la rangul de călugăriță, să dea ascultare stareței dar mai cu seamă să îi dea lui ascultare, întrucât era trimisul lui Dumnezeu pe pământ, maicile fiind doar niște mirese ale lui Isus dar nu erau trimise pe pământ de Dumnezeu așa cum era el. În prostia ei, Elena credea tot ce-i spunea malacul care se dădea mare sfânt prin biserică și printre enoriași așa că i s-a părut firesc când acesta i-a poruncit să-și lepede hainele și să se așeze goală pe patul strâmt din chilie. Iar bărbatul care s-a năpustit asupra sa, pătrunzând-o până la țipăt i s-a părut o bucată din Dumnezeul pe care nu îl înțelegea.

La sfârșitul primei partide de sex, preotul îi spusese Elenei că o va afurisi să ajungă în iad dacă ceva din ceea ce se întâmplase în chilie va ieși din gura ei. Și-i mai spusese că fusese aleasă de Dumnezeu să facă lucrul acesta și că trebuie să fie mândră de această alegere. Fată proastă de la țară cu minte puțină, Elena își ferecase gura în fața celorlalte surori și maici, dar mai ales în fața stareței. Mintea ei plată înregistrase doar că era cineva în fața lui Dumnezeu dacă reprezentantul ei o băgase în seamă, așa că înregistra un zâmbet victorios când se plimba prin curtea mănăstirii, de genul: ”- Habar n-aveți cine sunt eu”.

Partidele de sex au continuat destul de multă vreme fără ca stareța sau celelalte maici să aibă măcar o singură bănuială despre ceea ce se petrecea dincolo de ușa chiliei duhovnicului. Doar că Elenei începuse să-i fie greu să se mai ascundă, voia să știe toată lumea că ea este mai mireasă decât toate miresele lui Dumnezeu din mănăstire. Din punctul ei de vedere ceea ce făcea era o minune și nu înțelegea de ce trebuie să ascundă acest lucru. Așa că începuse puțin câte puțin să mai arunce câte o vorbă surorilor și maicilor, fără a spune însă tot secretul care o lega de duhovnic. Elena visa, luându-se tot după telenovelele văzute acasă înainte de venirea ei la mănăstire, că preotul care o punea aproape în fiecare zi să se exhibiționeze așa cum avea chef, va ajunge nu-ș ce mare șef prin biserică iar ea va fi persoana care îl va însoți, dând ordine unor alte slugi. Iar noaptea îi va fi mireasă domnului prin grija părintelui, nudă cum o făcuse acesta.

Pesemne că vorbele pe care le arunca Elena prin mănăstire ajunseseră și la urechile stareței și trezise suspiciunea asupra comportamentului preotului duhovnic dar și îngrijorarea acestuia de ceea ce ar putea să spună toanta pe care o ținea de ibovnică nu pentru că era o cine știe ce frumusețe sau o deșteaptă ci pentru că fusese la îndemâna poftelor hulpave a călugărului – preot, certat cu rânduielile Domnului. Așa că într-o bună zi, Elena văzuse cu stupoare că un alt preot ținea slujbele în mănăstire iar ei i se interzisese să mai facă curat în chilia acestuia.  

S-a dus plină de mânie la maica stareță să o întrebe despre plecarea celui care o făcuse femeie dar nu primise nici un răspuns. Stareța se uitase aspru la Elena, o întrebase doar dacă avea ciclu și în poruncise să tacă și să nu mai întrebe nimic. Îi spusese doar că din acel moment singura ei grijă va fi curățenia la animale și îi interzisese să mai intre în chilia noul preot duhovnic.  Asta dacă mai dorea să rămână în mănăstire. Stareța îi mai poruncise ca timp de o lună să țină post negru marțea și vinerea iar în rest nu avea voie să mănânce carne, lapte, brânză și ouă până când avea să primească dezlegare.

- De ce? – se întreba noaptea Elena, ei nu i se părea că greșise cu nimic. Mintea ei nu putea să înțeleagă că sexul nu avea ce căuta într-o mănăstire așa că găsea în imaginația bolnavă tot felul de răzbunări prin care să arate maicii starețe cine este ea. Nu credea o iotă că preotul fugise din mănăstire pentru ca să scape de ea, mintea ei nu putea concepe decât că acesta fusese pedepsit ca și ea de o stareță care nu înțelegea nimic și că, acolo unde fusese trimis, trebuia să sufere ca și ea.

Întrebase în drepta și în stânga în mănăstire dacă știe vreuna unde fusese trimis duhovnicul dar se păstra o tăcere generală asupra acestui subiect în prezența ei, tăcere impusă de maica stareță. Așa că Elena, fără a avea prea multă inteligență dar înzestrată cu o anumită șiretenie, începuse să le pândească pe maici când stăteau de vorbă pentru a afla dacă nu cumva discutau între ele despre acest subiect.

Așa aflase Elena că călugărul - duhovnic plecase în București la una din mănăstirile din împrejurimi și că tăcerea se datora faptului că maicile nu aveau pic de respect față de acesta iar pe Elena o considerau o curvă proastă dar că nu îndrăzneau să îi spună în față din cauza stareței. Câtă revoltă au putut să aducă Elenei aceste cuvinte strecurate în șoaptă de măicuțe! Ce înseamnă o curvă știa și ea de prin sat, erau acele femei care se întindeau pentru bani cu mai mulți bărbați. Cum puteau să o compare cu acestea când ea nu dăduse decât ascultare reprezentantului Domnului? Era sigură că vorbea doar invidia din ele.

Se hotărâse să plece din mănăstire, să-l caute pe preot și să devină obiectul plăcerilor lui, crezând, bineînțeles, că și a Domnului. Nici nu încăpea în mintea ei îngustă că nemernicul o folosise ca pe un obiect. Așa că luase din cutia milei câțiva bănuți care să îi ajungă de bilet și plecase spre capitală. Era hotărâtă să bată toate mănăstirile și să-l găsească. Iar luatul banilor nu i se părea un furt, hămălise destul în mănăstire așa că i se părea că merită o recompensă.

Până își găsise slujba la noi, Elena stătuse o vreme la o rudă mai îndepărtată, de la ea din sat. O mințise pe aceasta că o trimisese mănăstirea cu rezolvarea unor chestiuni bisericești și că le cere găzduire ca să facă economii iar familia acesteia, oameni cu frica lui Dumnezeu, o crezuse. Ziua bătea bisericile în speranța că-l va vedea pe acela pe care îl pusese pe piedestalul credinței sale strâmbe dar întrucât nu prea mai avea bani și timpul petrecut prin biserici nu se scurgea în favoarea ei, hotărâse să-și găsească o slujbă de menajeră internă care să îi aducă cazare și masă și câteva zile libere pe lună. Intenționa să-și cheltuie salariul pentru colindarea mânăstirilor din jurul Bucureștiului.

Dacă aș fi știut povestea Elenei cât încă era angajată pentru a avea grijă de Buni, aș fi dat-o afară imediat. Pentru că povestea ei, fie inventată, fie reală, ascundea o minte bolnavă. Înclin să cred că povestea Călugăriței era una inventată. N-am aflat povestea ei la timp căci soacră-mea își respectase cuvântul dat așa că am aflat despre aventura ei din mănăstire doar după ce a plecat de la noi. Plecare care s-a petrecut fulgerător, într-o dimineață când am primit un telefon de la Buni să merg de urgență la ea întrucât Elena o lovise. Am văzut negru înaintea ochilor, am fugit realmente până la Buni și în jumătate de oră i-am strâns bulendrele și am aruncat-o în stradă. Palma pe care i-o dăduse lui Buni m-a făcut să uit de orice urmă de milă și de compasiune, de rugămințile ei că-și cere iertare și că nu are unde dormi în noaptea următoare. O palmă care îmi dovedea că femeia era nebună iar povestea aflată ulterior din gura lui Buni nu a făcut decât să îmi întărească această concluzie.

Va urma...