În decembrie 2001 viața ne-a dat una din cele mai aspre palme. Abia ne
mutasem în București lăsând în Iași pe fiul nostru cel mare căci era student în
ultimul an și pe bunica lui, să aibă grijă de acesta. Urma ca la terminarea facultății
să ne reîntregim familia în capitală.
Cu două zile înainte de Crăciun am primit lovitura. Buni, denumită așa de
nepoți, a suferit un atac cerebral. Stătea într-o seară în sufragerie la
televizor și din când în când mai comenta emisunea cu Tavi care era în
bucătărie, o bucătărie minusculă cu ușa direct din sufragerie. Când nu i-a mai
răspuns la comentarii Tavi a ițit capul să vadă dacă nu adormise și a văzut-o
într-o poziție nefirească, cu ceva alb ca o spumă în jurul gurii.
Nu am putut să determinăm niciodată
ce anume a dus la acestă criză, nu era nervoasă, nu se certase cu noi, abia
aștepta să termine Tavi facultatea și să o aducem în București. Era încântată
de capitală pentru că, copilă fiind, fusese nevoită să trăiască o vreme în
București.
Soacra mea a avut o viață demnă de o povestire.
Rămasă orfană la 14 ani, fusese luată la București în grija mătușii, sora
mamei. Fetița care nu ieșise
până atunci dintre hotarele satului de lângă Beiuș a fost fermecată de
capitală, i s-a părut un loc de poveste. Îndrăgostită din prima clipă de oraș,
Buni a putut să treacă peste nemernicia cu care au tratat-o rudele din capitală.
Deși de o vârstă cu copiii mătușii, verii ei drepți, fetița de 14 ani a fost
servitoarea acestora. Gătea, făcea
curățenie și cumpărături și din cauza asta a rămas pentru întotdeauna cu o spaimă
că ar fi fost inferioară domnișoarelor din București. Cu toate că a fost o
doamnă până la sfârșitul vieții ei, chiar și în perioada ei de suferință.
La 23 ani, sătulă de modul în care o
tratau rudele deși asigura menajul în casă și se angajase și la croitorie la
fabrica ”Timpuri Noi”, s-a întors în
Beiuș și a reușit să se angajeze la Spitalul din oraș ca infirmieră. Era
cunoscută în oraș mai mult după mama ei, fostă bucătăreasă la Internatul de
fete din Beiuș. Când era mică îi văzuse de multe ori prin internat pe fiul directoarei,
deja ajuns domnișor cu pretenții. Adolescentul nu se uita la fetița care se
juca printre oalele din bucătorie sau cel puțin așa i se părea copilei.
În 1957 Buni l-a reîntâlnit pe tânărul pe care îl văzuse de multe ori în
copilarie. Era un bărbat matur care recunoscuse în tânăra domnișoară pe copila
care se încurca în bucătărie în fustele mamei. Bărbatul matur, căruia îi
înflorise deja fire albe la tâmple, avea să fie partenerul ei de viață până la
sfârșit. A aflat că firele albe din păr îi ieșiseră în cei 9 ani de pușcărie pe
care îi făcuse. Nu s-a sinchist atunci de asta, exista un mare respect în tot
Bihorul pentru cei băgați în pușcărie pentru că fuseseră considerați legionari,
dușmani ai poporului și cei care avuseseră curajul să se împotrivească
regimului instalat în 1947. Doar că trecutul lui a împiedicat-o să se căsătorească,
avea grijă partidul să îi amintească din când în când că partenerul ei de viață
este un fost deținut. A trăit însă fericită alături de omul urmărit până la revoluție
de comuniști. Și, chiar fără acte, au fost soți în sufletele lor, și-au creascut
băiatul și mai târziu nepotul în spiritul libertății și al dreptății. În timp
Buni a reușit să-și termine școala în domeniul sanitar așa că pensia a prins-o
asistentă medicală.
A fost grea viața pentru Buni după ce s-a stins omul pe care l-a iubit și
l-a respectat ca pe ochii din cap. Tocmai de accea nu am înțeles niciodată
pedeapsa pe care i-a dat-o din nou destinul. Nu a mai reușit să se adune de
parcă toată viața nu fusese decât un fluture care se rotise în bărbatului ei,
ca după o lumină.
Pentru că îi era foarte greu singură în Oradea a fost de acord când i-am
propus să vândă și să se mute la Iași lângă noi. S-a adaptat destul de repede
mai cu seamă că nepotul, deja student, s-a mutat cu ea. Un an de la mutarea ei
în Iași, noi am fost nevoiți datorită slijbei să ne mutăm în București. Urmau
să vină și ei, după terminarea facultății de Tavi.
Timp de 10 ani, după accidental cerebral, a
trăit într-un univers îngust, cel mai adesea între cei 4 pereți ai camerei și
televizor, alături de cărțile care îi erau foarte dragi. Doctorii ne-au spus că
ar fi putut din nou să meargă dar că nu avea voință. Noi eram fericiți că
există, că își recăpătase vorbirea după o lună de spitalizare și că creierul ei
nu era foarte afectat.
Datorită bolii, am fost nevoiți să-i
angajăm menajeră. În cei 10 ani
Buni a trebuit să cunoască peste 40 femei care ne promiteau că vor avea grijă
de ea. Unele au rezistat o zi, altele săptămâni, au fost și care au stat la noi
un an sau mai mult. Fiecare din ele avea o poveste de viață. Unele mi-au fost
povestite chiar mie, altele le-am aflat de la Buni. Pentru că era imobilizată
la pat, Buni avea o plăcere să le iscodească, să le asculte. Și apoi să îmi
povestească. Nu știu alte nurori ce fel de soacre au avut, eu însă am avut un
înger, de multe ori am avut impresia că ține mai mult la mine decât la fiul ei.
I-am spus de multe ori
că menajerele ar merita o carte cu poveștile lor de viață și m-a pus să-i
promit că am să o fac.
După ce Buni a plecat să se întâlnească cu
bărbatul ei, o vreme nici eu nu am putut să mă adun. Parcă plecase echilibrul
dintre noi. Era imobilizată în pat dar ne făcea bine să o știm acolo. Trăia
doar pentru noi și am iubit-o pentru asta.
Îmi țin acum promisiunea și, în memoria soacrei
mele, voi scrie acele povestiri ale menajerelor. Sper că de acolo de sus, Buni să mă privească și
să-mi zâmbească. Și să mă ajute să găsesc cuvintele potrivite. Am ales crâmpeie
din viața acestor femei, cele mai interesante. Poate nu sunt decât povești,
poate că sunt adevăruri, vă las pe voi să trageți concluzia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu