Sunt penali dar sunt de-ai nostri

Motto:
 Augustin Buzura: “Azi, la noi, interesul pentru cătuşe este mult mai mare decât pentru carte”
Prin 1994 am cunoscut un american, cowboy adevărat din tată-n fiu, din California, care a înființat o societate comercială în România, având ca obiect de activitate producția de calculatoare. În toți anii, de la înființare și până în prezent, nu l-am auzit niciodată pe cowboy să își rezolve litigiile economice în instanță. De fiecare dată când i se sugera soluția instanței, avea un recul de spaimă. Era exclus să se adreseze instanței, chiar dacă avea dreptate sau își recupera banii cu târâita.
Mi-a trebuit ceva timp să pricep  de ce se comporta așa. Să înțeleg că mentalitatea lor este cu totul alta. Că în America un proces afectează imaginea firmei în sens negativ. Partenerii de afaceri ridică din sprânceană a neîncredere dacă ești prin instanțe judecătorești cu orice fel de proces. Totul se rezolvă discret, la nivel de negociere care, de cele mai multe ori, nici nu ajunge la urechile publicului. Pentru că negocierile sunt secrete.        
Am încercat să îi explic că noi era cu totul invers, cu cât aveai mai multe procese pe rol cu atât erai firmă mai tare și mai mare în ochii potențialilor tăi parteneri de afaceri. Și erai patron de patron. Auzeam pe holurile Tribunalului patroni vorbind cu mândrie între ei:
„-Băi, tu câte procese ai?
- Zece dar mai am vreo 2-3 pe care trebuie să le încep.
- Slab, societatea mea se judecă deja în 25 de dosare.
- Ești tare! Dar știu eu pe unul care e în peste 100 dosare, ăla pătron, tăticule.”
Cam în același registru privesc și persoanele fizice relația cu justiția. Nu te duci la instanță rușinat și cu capul în pământ că ești pârât într-un dosar, chemarea în justiție este un fel de onoare, știe tot satul. Iar dacă ești reclamant, onoarea e și mai mare, povestești vecinilor fiecare amănunt din sala de judecată. Capeți respect dacă ai și tu acolo 2-3 dosare.
Pornind de la  aceaste realități  mi-am dat seama cum judecă românul un alt român care este parte într-unul sau mai multe doare penale și/sau civile. Cu respect. Cu înțelegere și simpatie, e de-al nostru. Și-atunci? Când a avea probleme cu legea și cu justiția este o calitate și nu un defect, nu ar trebui să ne surprindă votul românilor din decembrie 2012 dat unor oameni care erau prin anchete penale, trimiși deja în judecată iar în cazul unora chiar condamnați prin sentințe definitive și irevocabile. Respect, domnilor penali, vă alegem!
O vreme am crezut că oamenii n-au știut de existența acestor probleme pe care unii candidați le aveau cu justiția. Dar am stat de vorbă cu mulți, știau, erau informați din ziare și emisiuni  de televiziune doar că nu le-a păsat. I-au înțeles, chiar admirat pentru asta. Cred chiar că au avut puncte în plus cei care aveau probleme cu justiția în detrimentul celor care nu aveau. I-au ambiționat să iasă la vot, să aplice ștampila în favoarea acestora, din spirit de frondă față de justiția asta rea și nemiloasă. Dacă n-ai nici un dosar, nu ești certat cu justiția în nici un fel, ești considerat o mămăligă de alegătorii noștri.
Da, sunt penali dar sunt ai noștri! Români adevărați, bărbați și femei cărora le curge sânge prin vene, care se luptă în justiție cu sistemul ăsta inechitabil. Uneori justiția câștigă dar asta nu înseamnă decât că sistemul e corupt, cu siguranță e o răzbunare a dușmanilor, o mânăreală politică pentru afectarea imaginii curate a candidatului ca să-l convingă să se retragă din cursă. Cum să nu-i votezi pe acești oameni curați, murdăriți doar de justiția oarbă?!  Culmea este că dacă analizăm numele politicienilor care au câștigat un mandat în Parlament o să vedem că simpatia față de penali depășește simpatia sau ura față de un partid, sunt penali de la toate partidele care au obținut un fotoliu în parlament.
Ce-mi place mie la politicianul nostru penal este că azi iubește justiția, mâine o urăște. Dacă este achitat iese triumfător la televizor și dă o declarație că justiția și-a făcut datoria și nu și-a aplecat urechea la șoaptele dușmanilor lui politici. Da, hotărât, justiția este corectă! Dacă este condamnat, mama ei de justiție, e coruptă, și-a dezlegat basmaua de pe ochi și urechi și a ascultat de cei care i-au sugerat să dea cu sentința de condamnare în capul unui nevinovat. Și oricum toate dosarele sunt politice.
Mă mai distrează că lauda sau critica justiției vine din partea unor oameni care au fost permanent la conducerea țării de 23 ani încoace. Nu s-au schimbat din 4 în 4 ani, sunt aceiași din 90 încoace,  traseiști prin toate partidele politice. Dacă ar fi să-i credem, azi justiția ține cu Năstase și e împotriva dușmanilor lui, mâine ține cu Băsescu și-l arestează pe Năstase, poimâine ține cu Mona Pivniceru și Ponta și-i pregătește o suspendare lui Băsescu sau cine știe, o reanalizare a Dosarului Flota. De parcă magistrații sunt doar niște păpuși pe sârmă care se prezintă dimineața la birou și așteaptă un telefon care să le spună azi pe cine mai arestează, pe cine mai eliberează.  Așa, fără probe, doar pe un simplu telefon.
Iar judecătorul ăla este un nemernic dacă nu-ți dă dreptate și un tip foarte corect și drăguț dacă îți dă. Același judecător. Nimeni nu se gândește la un magistrat decât prin prisma propriei sale subiectivități iar analiza e la nivel de bârfă pe băncuța din fața porții. Habar n-avem de ce este acuzat politicianul, ce probe sunt în dosar și oricum nu ne pricepem la legi dar ne dăm cu părerea la greu. Și, la urma urmei, ce contează probele din dosar și ce zice legea dacă învinuitul ne este simpatic? Ne-a dat o mostră de astfel de percepție chiar Premierul care e și specialist în drept când ne-a spus că pe Gică Popescu l-ar ierta de orice căci a fost un mare fotbalist și-l doare inima să îl vadă la tribunal.
Nu știu dacă dl. Gică Popescu este sau nu vinovat dar o astfel de declarație dă un semnal. Să facem un drept al inimii și nu al apărării drepturilor și libertăților fiecărui cetățean în mod egal. Îl condamnăm pe unul că nu  ne este simpatic și-l eliberăm pe altul că ne doare inima. Rămâne doar să analizăm după inima cui ne luăm. Oricum până facem un drept al inimii îi alegem pe cei simpatici în Parlament, nu contează dacă sunt penali, sunt penalii noștri, ni-i asumăm și ne este drag de ei.
Până la urmă, votul din decembrie 2012 a fost un vot de ură. Unii față de PDL și mai ales față de Băsescu, alții față de USL. Din ură nu a mai contat candidatul, fie el și penal l-am ales să-i facem rău celuilalt. Chiar dacă există undeva la nivelul subconștientului, certitudinea că-ți faci rău și ție însuți pui ștampila pe penal așa, de-al dracului. Ca și cum ultima găselniță a românului nu mai este ”să moară capra vecinului” sau ”să moară vecinul cu tot cu capră” ci ”îmi dau foc mie și caprei mele dacă așa moare și vecinul și capra lui”.