Dacă aș avea cu 10 ani mai puțin aș pleca oricând din România. Fără să mă uit înapoi nici o secundă. Fără să-mi pară rău, fără să sufăr după cârnațul și cozonacul tradițional. Fără să mai citesc vreo știre despre ce se întâmplă aici. Fără să doresc să rămân cetățean al acestei țări. Fără să-mi pese de râu și de ram. De istorie, de strămoși, de tradiții. Să uit că am fost vreodată cetățean al unui stat care mă umilește de la naștere și până la moarte, mă disprețuiește și mă consideră doar un individ plin de obligații nu și de drepturi.
Degeaba ne-am născut în acest colț de rai. Degeaba muncim aici, plătim taxe și sperăm cu fiecare zi care trece o să ne fie mai bine. Niciodată nu o să ne fie mai bine. Pentru că acceptăm să fim umiliți în fiecare clipă a existenței noastre. Pentru că nu ne pasă de ziua de mâine, pentru că nu ne pasă de viitorul copiilor noștri. Pentru că nu ne pasă de trecut, de prezent sau de viitor. Pentru că acceptăm să fim sclavi înclinându-ne cu o umilință genetică în fața celor pe care i-am angajat să ne fie mai bine și care își bat joc de noi. Pentru că acceptăm cu nepăsare și jemanfichism ca statul să nu dea socoteală ce face cu banii noștri. Pentru că așteptăm ca un ”altul” să ne rezolve problemele sau sperăm că ele or să dispară de la sine. Pentru că ne-am învățat să dăm vina pe ploaie, vânt și furtună, pe soare, pe destinul ”implacabil”, pe vecini, pe străini, pe strămoși, pe genă pentru alegerile noastre proaste, pentru lenea noastră ancestrală, pentru servilismul pe care îl acceptăm ca fiind parte din noi.
Statul ne împovărează în fiecare zi cu taxe noi iar noi nu ieșim să-i cerem socoteală cum ne cheltuie banii. Pentru că am învățat că trebuie să dăm dar nu am învățat că trebuie să și primim pentru ceea ce am dat. Avem taxă de drum și taxă de rovignetă dar n-avem drumuri. Avem taxă de sănătate și accize dar n-avem sistem de sănătate. Avem impozite pe salarii, pe venit, TVA, pe pensie, pe șomaj dar n-avem decât o glumă de sistem de învățământ iar de apărat ne apără doar norocul. Avem justiție dar nu avem dreptate în justiție. Avem dreptul să-i alegem pe cei mai buni ca să ne reprezinte dar de fiecare dată ne lăsăm prostiți și-i alegem pe cei mai răi dintre noi. Avem viață dar nu trăim, ne târâm într-o existență în comă.
Stăm și așteptăm de la stat să ne dea binele promis fără să ne revoltăm când acesta nu vine pentru că am păstrat din înțelepciunea strămoșilor doar zicători care ne-au învățat să fim cu spatele plecat și gura închisă:
”Capul plecat sabia nu-l taie” (n.a. – Dar se poate umple de țărână permanentă sau se poate să ne zgârâie gâtul și să ne taie legătura către cap).
”Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n țara mea” (n.a – Chiar și fără pâine tot visăm la plaiul mioritic care ne-a exilat de mult și ne privește dintr-un înalt intangibil, visăm că țara-i a noastră când ea este de mult vândută Păturicilor contemporani sau de către aceștia altor loaze indiferente din univers).
” Lasă pe mâine ce poţi face azi, că poate mâine nu mai e nevoie.” (n.a. – Chiar și pe poimâine și de ce nu, pe niciodată căci ce rost are să te mai zbați când totul va fi ca ieri și alaltaieri, mai bine îți iei cornetul de semințe și în timp ce scuipi câte-o coajă á la Florin Piersic mai scapi printre dinți un ”Of, viața mea!”).
”Mincinosul roade osul” (n.a. – N-are rost să te revolți căci nu vei ajunge la os niciodată decât dacă înveți arta minciunii și a compromisului, arta înconvoierii, a slujului și a pupatului de inel, dacă îți vinzi visurile și verticalitatea).
”Dacă tăceai, filosof rămâneai” (n.a. – Ia comentează tu mai puțin dacă nu vrei să ți se întâmple lucruri nedorite. Din seria cu ”capul plecat”).
”Nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala.” (n.a. – Stai în banca ta, nu faci parte din elită, ești bun să ne dai nu să și primești ceva în schimbul a ce ai dat).
”Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus.” (n.a. – Destinul implacabil al Mioriței sau asta-i soarta, n-ai ce face, o să ai noroc pe lumea cealaltă).
”Prost să fii, noroc să ai.” (n.a. – Doar norocul te mai scapă dar și-atunci ai nevoie de unica calitate ca el să te caute, prostia).
” Deşteptul făgăduieşte, iar prostul trage nădejde.” (n.a – Trăim între promisiuni neonorate și speranțe inutile fără a învăța nimic din promisiunile mincinoase de ieri și speranțele înșelate).
” Mai bine sărac de toate, decât sărac de bunătate.” (n.a – Să fii bun și iertător și cu dușmanul, să întorci și celălalt obraz în loc să întorci un pumn zdravăn la o palmă primită).
”Ţine-ţi limba-n gură ca să ai friptură.” (n.a. – Asta-i din seria ”dacă tăceai filosof rămâneai” cu o tentă mai materialistă, nu mai ești filosof dar dacă taci poți căpăta o bucată de friptură, de cele mai multe ori un zgârcipe un os pe care să-l rozi fericit cu ochii umezi de mulțumire către stăpânul care ți l-a aruncat în scârbă și dispreț).
Până când n-o să scăpăm de moștenirea asta genetico-strămoșească că nimic nu are rost, că-i mai bine să ne vedem de treabă chiar când cel pe care l-am ales să ne reprezinte ne calcă în picioare drepturile, țara asta nu-i țara mea. E țara lor, a lașilor, a indiferenților, a slugilor, a pomanagiilor. Stau în ea ca un exilat și-aștept clipa în care să pot zice cu năduf și pentru totdeauna: ”By, by, România, nu mă meriți!”.
Autor: Lili Crăciun
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu