Speranța mea a murit!

Cândva mai credeam că ceva bun ni se poate întâmpla, că se va naște o minte luminată pe care să o urmăm toți, cu mic cu mare. Că se va naște/întrupa liderul pe care să-l iubim cu toții fiindcă este cinstit, patriot, cu dragoste față de țară și de locuitorii ei. Că va alege să-i fie echipă alți oameni la fel de luminați care să ia măsuri corecte pentru dezvoltarea economică a acestui meleag, politici economice care să ne facă să prosperăm, să culegem și noi beneficiile promise ale democrației și ale statului de drept. An de an am sperat că va veni și vremea celor corecți și cinstiți, că voi putea și eu să mă bucur că sunt locuitor al acestor plaiuri. Am răbdat de 23 de ani dezamăgiri după dezamăgiri trăind cu această speranță. Cu fiecare zi mă îmbărbătam că dacă nu azi, mâine sigur va fi o schimbare care-mi va aduce din nou zâmbetul pe buze, traiul celor fără griji, libertatea de a fi eu, de a munci, de a visa.
Am obosit să mai sper, azi mi-am înmormântat speranța de mai bine. Și nu pentru că n-ar fi în țară oameni luminați care să ia acele măsuri conducătoare de trai fericit, nu pentru că n-ar exista politici economice care să ducă la înflorirea colțului de rai pe care ni l-a hărăzit Dumnezeu sau univesul ci pentru că noi, cei care alegem, nu suntem în stare să-i aducem în frunte pe acei oameni care ne-ar face bine, care ne-ar hărui cu zile mai senine.
Am senzația că națiunea română suferă de masochism. Orice i-ai spune, alege tot ceea ce-i mai rău, mai producător de zile negre. Îi place chinul, biciul și sclavia. Alege pentru că urăște nu pentru că alesul i-ar face sau speră că-i va face vreun bine. Singura bucurie nebună este că n-a ieșit celălalt, nu contează cum este ăsta. Se bucură cu chiote că i-a tras-o celuilalt chiar dacă este conștient că și cel pe care l-a ales este la fel de rău sau și mai și. Nu contează decât sentimentul că i-a ieșit răzbunarea chiar dacă asta înseamnă că va fi chinuit la fel sau de două ori mai mult. ”Să curgă sânge !” – zicală românească care ne ridică adrenalina, ne face mai roșii în obraji chiar dacă în vâltoarea încăierării curge și propriul nostru sânge.
Da, au dreptate cei care spun că avem o genă rea care ne-a îngroșat tușa caracterului cu multe defecte și prea puține calități. Și dacă atât de puțini sunt cei verticali, loiali și cinstiți, dacă marea majoritate a acestui popor privește cu admirație la hoțul care fură din buzunar având doar unica dorință să-i dea și lui ceva din banii furați, dacă majoritatea se visează în locul hoțului nu raționând cum ar face lucrurile corect ci ”eu m-aș fi descurcat mai bine și nu m-ar fi prins”, dacă istoricii nu renunță la ideea că majoritatea celor care au format poporul român sunt dacii amestecați cu romanii, mă bate gândul că acei puțini care nu intră în turma despre care am vorbit mai sus or fi din rândul celor care au trecut doar pe aici dar n-au rămas în număr mare. Acei puțini verticali din România n-or avea genă de daci + romani.
Ce mai pot spera la 23 de ani de când tineri fără nici o vină decât accea că au crezut în vise au murit strigând ”Libertate”? Ce mai pot spera când poporul român alege asasinii morali ai acelor tineri ? Ce mai pot spera când rând pe rând ne-au condus toți, și cei care clamează că sunt de dreapta și cei care clamează că sunt de stânga și n-am descoperit măcar unul singur pentru care să bag mâna în foc? Mi-am apropiat mâna de jăratec de mai multe ori și s-a-ntâmplat ceva care m-a făcut să mi-o retrag rapid din calea pârjolului. Pentru că nici unul nu a fost așa cum am visat. Pentru că nici unul nu a urmărit interesul națiunii, interesul poporului, interesul meu. Pentru că toți sunt buni de gură, de declarații și promisiuni dar nu sunt buni de fapte.  Pentru că suntem fraieri și alegem doar pe cei care ne dau un pește și n-o să-i alegem niciodată pe cei care ne-ar da undița și ne-ar învăța să pescuim.
Nu m-am considerat înfrântă niciodată până acum. Am găsit în permanență putere să mă ridic, să o iau din nou și din nou de la capăt. M-am considerat întotdeauna o luptătoare capabilă să schimb ceva și să mă înconjor de oameni pe care să-i conving de justețea bătăliei. Azi însă mă declar înfrântă. Am obosit să mai lupt, morile de vânt mi se par din ce în ce mai mari și mai imposibil de cucerit, absurdul îmi invadează fiecare clipă în care încerc să schimb ceva lângă mine, în mine, la semenul meu. Nu mai sper în schimbare, am ajuns la înțelepciunea blestemului pe vecie al neamului românesc. Speranța mea a murit azi în lupta cu sistemul care e mai puternic ca mine, sunt la pământ alături de o minoritate, cei care ca și mine au visat, au sperat. Aceia care, asemeni mie, au vrut să lupte, au luptat, s-au ridicat din țărână și au luat-o de la capăt. Restul semenilor mei, cei mulți, sunt cei care vor aclama un hoț dar vor da cu piciorul unui om cinstit căzut la pământ. Pentru că așa înțelege nația română mila față de cel prăbușit: compasiune față de cel necinstit, hoț și ticăloșit și doar ură față de cel cinstit și loial. E ura accea viscerală că n-o să poată fi niciodată la fel ca cel vertical. Și este simpatia față de cel în care se regăseste, față de hoț.
Știu, mi-ați putea spune că mai poate fi o șansă. Că dintre cei de dreapta sunt unii care m-ar putea reprezenta. Că mai sunt oameni cinstiți, corecți, demni, cu spatele drept. Poate că aveți dreptate dar eu nu-i mai văd, nu-i mai simt, nu-i mai recunosc. Și chiar dacă ar ieși în fața mea și i-aș crede, nu mai cred că suntem atât de mulți care putem lupta pentru ca aceștia să ajungă să ne conducă, să ne traseze liniile directoare, legile, regulamentele. Cred că am rămas puțini, din ce în ce mai puțini.