Acum câțiva ani o parte din sufletul meu mi-a fost smuls cu brutalitate de către destin. Un destin în fața căruia nu am mai putut decât să plâng. L-aș fi putut urî pe Dumnezeu pentru această durere nemăsurată pe care mi-a provocat-o dar cu ce rost? Bucata de suflet oricum nu avea cum să mi-o mai dea înapoi.
Ani de zile dupa acestă întâmplare am fost anesteziată asupra a orice se petrecea cu mine sau pe lângă mine. Am lăsat și restul de suflet în nepăsare, nu mă interesa nimic, nu doream decât să dispar după partea de suflet care îmi fusese furată definitiv.
În această perioadă de drog sufletesc, de beție a unei dureri sfâșietoare, de apropape comă în care am trăit ca un mort viu, n-am observat că se dădeau atacuri și asupra restului de suflet care îmi mai rămăsese. O persoană a profitat de slabiciunea mea, de năpăsarea mea de tot și a toate și a smuls și bucățica de suflet care mă ținea la suprafață. A spart-o în bucăți și a avut pretenția să-și însușească fiecare bucată. A profitat și de faptul că bucata mea de suflet era în derivă la fel ca și mine și s-a insinuat ca un șarpe.
Aceste atacuri m-au trezit și am luptat să îmi recapăt sufletul înapoi, așa cioburi cum era. Poate mi-a dat forță și cel plecat într-o lume mai bună, partea de suflet ce-mi fusese furată de destin. Mi s-a părut că am câștigat bătălia chiar dacă cioburile, lipite cu speranța că totul s-a sfârșit și că mi-am înfrânt dușmanul, îmi mai înțepau inima destul de des.
Mi-a fost greu să accept că o persoană poate face atâta rău conștient, că-și poate clădi aparenta fericire pe nefericirea altcuiva. Că așteaptă la cotitură să te vadă doborât ca să îți dea ultima lovitură de grație. Cu toate astea nici atunci n-am urât. Am crezut întotdeauna că ura te degradează ca om, că îți schimbă percepția ta despre tine însăți și că nimeni nu merită o astfel de transformare. Nici chiar hoțul de suflete.
Chiar dacă mi-am recăpătat sufletul înapoi am știut că acea persoană va sta permanent în apropierea lui încercând ca un ucigaș să îl spargă din nou și să plece cu cioburile. Am simțit lovituri de ciocan în suflet de multe ori după asta dar am zis că sunt puternică și pot rezista, că experiența unui furt ne-a deschis ochii și mie și bucățelei de suflet care aproape că se lăsase furat.
Azi, aflu întâmplător că acea persoană este foarte bolnavă. Nu am motive să mă îndoiesc că n-ar fi deși... Mă încearcă sentimente stranii. Ce-ar trebui să fac? Să mă bucur? Să mă consider răzbunată? Să-i doresc răul cel mai mare aceastei persoane? Sau să rămân indiferentă?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu